În vârstă de 72 de ani, dr. Leonard Bailey, care simte că viaţa sa a însemnat să înveţe ca un ucenic chiar de la Creatorul vieţii, privește asupra înţelesurilor filozofice și religioase ale carierei sale.

Adolescenţa mi-a fost marcată de cărţile despre primele transplanturi de inimă, o istorie aflată chiar atunci în desfășurare, avându-l ca pionier pe dr. Christiaan Barnard, din Capetown. Acum, la maturitate, am avut privilegiul să-l intervievez pe un alt pionier în domeniu, dr. Leonard Bailey, de la Spitalul Universităţii Loma Linda, California, iniţiatorul transplanturilor de inimă la nou-născuţi. Sute de fiinţe, care s-ar fi stins înainte să știe că au existat trăiesc astăzi pentru că dr. Bailey a răspuns unei chemări puternice de a îndrăzni mai mult decât alţii. Pentru primul caz, cunoscut ca Baby Fae, s-a recurs la o inimă de babuin și asta a generat controverse incredibile. Începând cu Baby Moses însă, lucrurile au mers din bine în mai bine.

Dr. Bailey, vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei mele.

Mă bucur și vă mulţumesc pentru această invitaţie. Nu mă simt chiar în elementul meu. De regulă port halat și operez, eventual sunt intervievat din partea cealaltă a mesei de operaţie.

Sunteţi o personalitate recunoscută în lume pentru ceva specific, și anume pentru transplanturi de inimă la nou-născuţi. Dacă nu ar fi fost asta, pentru ce altceva v-ar fi plăcut să fiţi cunoscut?

Dr. Bailey Leonard

Știţi, nu mi-am propus niciodată să fiu cunoscut. Am fost învăţat de mentorii mei să fac tot ce pot mai bine pentru fiecare pacient în parte. Așa am crescut. Pentru că am ajuns la inovaţii care mi-au adus recunoaștere, am fost împins și în această direcţie. Însă nu mă simt confortabil să fiu lăudat în public pentru ceva ce fac în mod firesc, deoarece cred că acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu viaţa mea.

În plus, nu e drept să-mi asum eu meritele pentru o muncă extraordinară de echipă. Fac parte din această echipă, uneori fiind chiar coordonatorul ei. Recunoașterea trebuie să aparţină întregii echipe, instituţiei, tuturor specialiștilor, nu doar unui singur om. Societatea modernă are tendinţa de a căuta anumite persoane pe care să le analizeze și să vadă cum au ajuns să îmbrăţișeze o anumită carieră.

Scopul este de a găsi un model demn de urmat pentru tineri. Se caută drumul și o reţetă care ar putea dezvolta un potenţial.

Credeţi că este o căutare valabilă?

E ceva de înţeles și a influenţat destinul oamenilor, într-o anumită măsură. Lucrul acesta se face în mai multe moduri. Destinul cuiva aduce roade în diferite feluri. În majoritatea cazurilor, nu știm exact care este influenţa noastră. Nu știm cine ne ascultă sau cine ne observă când ţinem o conferinţă. Nu știm ce efect transformator vor avea cuvintele noastre asupra unei persoane dintr-un colţ al sălii. Destinul nostru este să transmitem acel mesaj, să ne trăim viaţa într-un anumit mod care ajunge să transforme în chip pozitiv viaţa unei persoane aflate, poate, pe ultimul rând.

Activitatea medicală nu se deosebește de acest model. Însă esenţa este, cred, relaţia cu cel Atotputernic, pe de o parte, și relaţia cu semenii, cu colegii, cu pacienţii, cu cei care te ajută în meseria ta.

A te ţine strâns de mâna Creatorului este cea mai bună metodă cunoscută de mine prin care poţi să schimbi destine. Sunt convins că toţi putem face acest lucru. Însă uneori mai pierdem din vedere asta și ne descurajăm. Încercăm să facem ceva foarte important și nu ne iese.

Apoi cădem în descurajare. Dacă ești o persoană de caracter și știi că Dumnezeu are un plan cu tine, reușești repede să treci peste dezamăgire și să îţi iei în stăpânire destinul, să îi vezi rezultatele.

Am filozofat puţin. Poate că nu eraţi pregătit pentru asta. Întrebarea dumneavoastră de început a necesitat oarecum exprimarea filozofiei mele de viaţă.

Cred că este o legătură profundă între profesia medicală și filozofie. Am întâlnit mai mulţi medici, în special chirurgi, care au o gândire profund filozofică. Poate pentru că au de a face cu chestiuni de viaţă și de moarte, iau decizii cu consecinţe pe viaţă și asta îi forţează să gândească profund și să privească dincolo de suprafaţă.

Întotdeauna căutăm sensul. Poţi ţine o predică sau poţi opera un copil, după care pleci și nu iese nimic altceva din asta. Tu ţi-ai făcut doar datoria. Alteori poţi alege să cauţi sensul profund, să privești lucrurile în ansamblu. De ce sunt aici? De ce îl am ca pacient tocmai pe acest nou-născut? Ce va face acest copil?

Poţi continua astfel să explorezi asemenea realităţi. Poate că ceea ce faci tu nu va avea nicio legătură cu copilul, ci cu vărul lui sau cu vreun prieten…

…care va fi influenţat de acest copil.

Așa este. E foarte bine că noi nu știm aceste lucruri. E bine că nu cunoaștem toate implicaţiile. Altminteri, totul ni s-ar părea prea complicat. E suficient să știm că aceste lucruri se întâmplă. Am fost în situaţia în care am urmărit pe cineva și apoi i-am preluat exemplul. Am încercat să-mi croiesc viaţa asemenea persoanei respective. Apoi a apărut altă persoană în viaţa mea, și alta, și tot așa. Ca și viaţa dumneavoastră, viaţa mea este o reflectare a influenţelor pe care le-au avut asupra noastră oamenii care au trăit mai înainte.

Astfel, planul lui Dumnezeu merge mai departe. Nu trebuie să fie ceva magic sau mistic. E ceva real, manifestat în viaţa de zi cu zi. E planul Lui ca să existe oameni înaintea noastră care să deschidă drumul. Trebuie doar să recunoaștem acest lucru, să adoptăm viziunea respectivă, poate chiar s-o ajustăm pe ici, pe colo.

Vă apreciez modestia și faptul că vă exprimaţi recunoașterea pentru cei dinaintea noastră. Cine v-a influenţat cel mai mult să-L luaţi de mână pe Dumnezeu?

Când eram la colegiu, la Loma Linda era un profesor de chirurgie. Eu mă aflam la colegiu pe coasta de est. În 1963, când chirurgia pe cord era chiar la început, el și câţiva dintre colegii lui au format o echipă și au plecat la Karachi, în Pakistan, ca să facă o serie de intervenţii chirurgicale. A fost o călătorie extraordinară. A fost prima de acel gen de pe această planetă. Persoana aceea, Elsworth Wareham…

… căreia i-am luat un interviu acum trei ani…

… are mult mai multe de spus. M-a influenţat foarte mult când a ajuns în orașul meu,Takoma Park, din Maryland. A prezentat experienţa sa din Karachi unui grup de la colegiul meu, într-o vineri seara, prilej cu care mi-am spus: „Uite un om pe care-l interesează semenii lui.“ El era în serviciul celor bolnavi și în ţara lui, dar și peste hotare. Cu talentele pe care le ai, poţi deveni și misionar, sau poţi face bine și în locurile natale. Cu cât l-am studiat mai mult, cu atât m-am convins că era un model pentru ceea ce voiam să devin.

Când m-am dus la facultatea de medicină, l-am abordat chiar de la început și i-am spus că sunt interesat de ceea ce face. I-am mărturisit că, dincolo de asta, sunt interesat și de el, ca persoană, de modul în care își trăiește viaţa, și că trebuie să știe că voi fi cu ochii pe el. I-am spus că, dacă are nevoie de vreun student să-l ajute, poate să mă anunţe. Așa au început să mi se deschidă ușile. M-a invitat să observ ceva aici sau să fac ceva dincolo.

Am primit o scrisoare de la el chiar acum două săptămâni. Va împlini o sută de ani. Mi-a trimis o scrisoare extraordinară despre o sută de ani de viaţă. Dintre toate darurile semnificative pe care le-am primit vreodată, scrisoarea aceasta este extrem de valoroasă.

Am întâlnit și alte persoane, când am venit aici la facultate, care au fost o sursă de inspiraţie pentru mine, oameni care s-au remarcat prin caracterul, devotamentul și credinţa lor puternică. Aș putea adăuga la asta și încrederea în ceea ce făceau, fiind conștienţi că munca lor contează. Fiecare dintre ei m-a inspirat și m-a ajutat într-o formă sau alta să mă instruiesc și să devin chirurgul care sunt astăzi. Ei m-au încurajat să trec la un alt nivel, să încerc altceva, dacă așa consider.

De aici am plecat în Canada, la un spital de copii, unde am cunoscut alţi chirurgi remarcabili, oameni care au avut o influenţă mare asupra mea și care m-au călăuzit într-un domeniu cu totul nou. Am descoperit că era ceva foarte compatibil cu simţămintele mele, cu destinul și chemarea mea. Dumnezeu a lucrat prin ei, așa cum numai El știe să lucreze, pentru a-mi influenţa viaţa.

Acolo am întâlnit prima dată nou-născuţi bolnavi de inimă care mureau. Ne-am gândit că trebuie să facem ceva. Am întâlnit foarte mulţi copii cu sindromul hipoplazic al cordului stâng în perioada cât am fost în practică acolo. Toţi au murit. Acești copii, cu sistem imunitar imatur, aveau boli de inimă care urmau să-i ucidă. Dar se aflau într-un moment perfect pentru transplantul de inimă.

În timpul facultăţii am fost invitat la laboratorul de transplanturi de la Stanford. Așa i-am cunoscut pe profesioniștii de acolo, care m-au influenţat mult. Ei mi-au stârnit interesul pentru transplanturi. Aceștia se axau pe adulţi. Eu aveam o altă preocupare. Doream să fiu chirurg de nou-născuţi. Am reușit să repoziţionez laboratorul din Loma Linda și am primit finanţare prin secţia de chirurgie. Am făcut sute de transplanturi pe animale nou-născute și am căpătat mult mai multă experienţă. Am avut o echipă întreagă în spate, care îmi împărtășea pasiunea. După o vreme, am cerut permisiunea de a face transplanturi pe copii nou-născuţi.

Mai întâi aţi folosim inima provenită de la alte specii.

Am folosit inimi de babuin. Eram pregătiţi, pentru că aveam experienţă. Ni s-a acordat permisiunea și am reușit să facem un astfel de transplant. Nu a mers totul perfect. Suturile și inima au fost în regulă.

Însă nu au mers toate bine. Imperfecţiunile acestea au dus la moartea copilului, dar asta n-a avut de-a face cu reacţia imună. Am făcut ceva ce nu se mai făcuse înainte. Copilul n-a manifestat nicio reacţie imună la inima nouă. Dacă am fi avut suficientă experienţă pentru a face totul bine, ar fi supravieţuit.

Aveam un alt pacient și acum s-a întâmplat să găsim un donator uman. Pentru prima oară atât în cariera mea, cât și a celorlalţi specialiști în procurarea de organe, am reușit să facem un transplant de organ uman la un copil nou-născut. Acest nou-născut, Eddie, a atras atenţia multora.

Aţi fost primul om care a încercat acest lucru?

Poate s-au gândit și alţii că nou-născuţii prezintă ceva aparte datorită perioadei absenţei răspunsului imunitar. Imunitatea era bariera majoră pentru transplantul la adulţi. Adulţii au un răspuns imunitar puternic.

Am fost printre primii, nu primul. Eu m-am folosit de multe instrumente pe care medicina le-a creat pentru bypassul coronarian: ace foarte mici, fire etc. A fost un chirurg excepţional, Adrian Kantrowitz, care făcuse un transplant la un nou-născut la trei zile după prima operaţie pe adult din Capetown, dar copilul acela murise și doctorul nu a mai repetat experienţa. Poate era prea devreme. El nu avusese la dispoziţie mijloacele mele. S-a folosit de ceea ce avea la îndemână atunci, sperând ca totul să meargă bine. Eu am avut foarte multe avantaje. Se făceau deja alte operaţii pe nou-născuţi și dispuneam de instrumentele necesare care se foloseau în alte operaţii.

Deci primul pacient a reprezentat o primă reușită.

Mă bucur să vă spun că primul nou-născut căruia i s-a transplantat o inimă umană are acum 29 de ani și locuiește în Nevada. Merge la lucru în fiecare zi și se simte mult mai bine decât mulţi tineri de vârsta lui. A absolvit școala pe care și-a dorit-o. Nu este perfect, dar va împlini 30 de ani cu acea inimă. De atunci am făcut peste o sută de transplanturi de inimă la nou-născuţi și peste cinci sute la copii.

Dr. Bailey în sala de operaţii.

Ce mijloace tehnice aveţi astăzi la dispoziţie care nu existau la început?

Poate mai bine de 30% dintre beneficiarii de transplanturi de inimă de azi sunt ajutaţi temporar cu o inimă artificială, asta până se poate face transplantul. O pătrime dintre copii beneficiază temporar de dispozitive mecanice. Mulţi dintre ei au afecţiuni foarte complicate de inimă. Le facem o serie de operaţii pentru a-i ţine în viaţă înainte de a ajunge la ultima staţie. Poate că abia a cincea sau a șasea lor operaţie este reprezentată de transplantul de inimă. Anatomia lor este deja rearanjată în moduri extraordinare și mai avem de pus doar inima.

Poate că pacientul care are nevoie de inimă are situs inversus, anatomie în oglindă. Pe lângă toate procedurile implicite unui transplant, trebuie să potrivim inima donată într-un astfel de spaţiu. Există acum multe alte caracteristici tehnice foarte pretenţioase, în special la beneficiarii copii.

În ce împrejurări faceţi aceste operaţii? Care este atmosfera?

Echipa e trezită la miez de noapte, în weekend, căci atunci se petrec toate. Da, transplanturile se fac, de regulă, noaptea și în weekenduri. Așa e regula jocului. Cui nu-i convine că se întâmplă noaptea sau în weekend și-a greșit meseria.

Aţi trecut prin vreo situaţie în care v-aţi simţit depășit, când nu știaţi încotro s-o luaţi și eraţi pe punctul de a vă da bătut?

Au existat, cu siguranţă, și asemenea momente. Dar mi-ar fi greu să identific unul anume. Eu nu sunt, totuși, genul de om care să dea înapoi. Dacă fac greșeli, îmi place să învăţ din ele și să procedez în așa fel ca să nu le repet.

Caut în permanenţă să-L imit pe Creatorul nostru. Nu L-am văzut pe Dumnezeu să Se dea bătut. Nu cred că El ar considera că e bine ca vreun om să facă asta. El ne-a înzestrat cu sentimente și putem fi descurajaţi. Personal, consider că scopul lor este să-mi consolideze un anumit punct de vedere, nu să mă blocheze în descurajare.

Cazul Baby Fae m-a descurajat și m-a frământat mult timp. Însă nu mi-a trebuit mult să înţeleg că, cel puţin, merg în direcţia cea bună.

Lucraţi de atâţia ani și înţelegeţi atât de bine complexitatea și reglajul fin al structurii inimii umane, ca și al întregului corp. Cum v-a îmbogăţit lucrul acesta înţelegerea Dumnezeului Creator, precum și efortul pe care-L depune pentru a ne menţine în funcţiune?

E o întrebare foarte bună. Nimeni nu poate face ceea ce fac eu, în fiecare zi (când plec de aici, într-o oră sau două merg să operez un nou-născut), nimeni nu poate face acest lucru și să nu creadă în Dumnezeu și în providenţa Sa, să nu creadă că El ne conduce destinul. Lucrurile acestea ne întăresc credinţa.

Credinţele noastre despre Dumnezeu și univers pot să difere. Dar când ești pregătit să intervii pe cordul unui nou-născut, când oprești inima puţin ca să repari ceva, nu ești tu cel care repornește inima, ci El. Trăiesc zilnic astfel de momente în care îmi reamintesc de harul și puterea lui Dumnezeu. Îi sunt extrem de recunoscător că mi-a permis să desfac în bucăţi anatomia și să o reasamblez.

El a pus structuri, precum pericardul, pe care le putem folosi pentru a repara ceva. În omniscienţa Sa, a știut că o să avem probleme, așa că ne-a construit cu capacitatea de a ne cunoaște, de a transforma viaţa micuţilor în felul în care o face El. A sperat că le vom reda viaţa și că le vom da speranţă.

Sunteţi într-o formă excelentă. Aţi amintit și de doctorul Wareham. El a ieșit la pensie de curând. Cum vă vedeţi în viitor?

Nu pot spera deloc să fiu la fel de puternic ca doctorul Wareham. El a stabilit un adevărat record. A operat până la 95 de ani! Sunt sigur că eu n-o să ajung până acolo.

Am o stare generală de sănătate bună. Am avut o ceartă cu cancerul în urmă cu un deceniu, dar a regresat. Avem tehnologia necesară la Loma Linda pentru a învinge această boală. Sunt încă aici și cred că Dumnezeu mai are treabă cu mine.

Biserica m-a susţinut foarte mult, iar universitatea a făcut lucruri excepţionale pentru cariera mea de chirurg. Mă simt ca o spiţă într-o roată mare.

Dr. Bailey, vă sunt recunoscător. Dumnezeu să vă susţină în continuare și să vă dea mai departe bucuria de a salva vieţi.

Vă mulţumesc tare mult.