„Oh, ce pânză încurcată ţesem, când exersăm prima dată să înșelăm“, scria Sir Walter Scott în poezia Marmion. Versurile din 1808 i-ar ţine companie bună lui Eric Eoin Marques, care așteaptă să fie extrădat și judecat în SUA, fiind acuzat de FBI că este „cel mai mare distribuitor de pornografie infantilă din lume“. Tânărul a reușit să scape de justiţie timp de cinci ani ţesându-și în jur o pânză de anonimitate, în care în final s-a și încurcat.

În august 1991, Tim Berners-Lee, inginer la Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN), lansa primul website din lume. Astăzi există peste un miliard de website-uri, potrivit Internet Live Stats, care contorizează numărul lor în timp real. Dar asta este numai ceea ce vede Internet Live Stats și ce poate contoriza Google – partea de la suprafaţă a aisbergului.

Acolo unde supravegherea Google se oprește și unde, în cele mai multe cazuri, se opresc și cunoștinţele noastre despre internet începe altă lume online. Conform datelor Open Education Database, o căutare tradiţională pe Google nu poate accesa decât 0,03% din toată informaţia disponibilă. Restul este îngropat în ceea ce se numește „deep web“ și „dark net“.

În „deep web“ se află datele pe care nu le putem găsi printr-o simplă căutare Google. Nu se știe cât de amplă este această parte, dar se crede că este de sute de ori mai mare decât internetul vizibil. Informaţiile găsite aici nu sunt ascunse intenţionat, însă tehnologiile de căutare actuală nu le pot scoate la suprafaţă pentru că nu pot indexa cantităţi vaste de informaţii care nu au hyperlinkuri[1] sau care nu sunt optimizate corect. În „deep web“ se găsesc informaţii cu potenţial enorm, de la baze de date parolate și informaţii financiare, până la lucrări de cercetare, analize și bloguri care au rămas nepublicate sau sunt de uz intern.

În partea internetului denumită „dark net“ se găsesc informaţiile ascunse în mod intenţionat. Aici și oamenii se ascund intenţionat. Aceasta este casa celor mai buni hackeri, a celor care vând servicii și produse ilicite și a sute de GB de materiale cu cele mai aberante, sadice, bestiale, morbide plăceri pe care și le poate imagina un om. Aceasta era casa lui Eric Eoin Marques.

Vizită în Districtul Roșu al internetului

Internetul „dark“ este anonim. El nu poate fi accesat printr-un browser normal, precum Chrome, Safari sau Firefox, ci necesită instalarea unui browser special. Cel mai faimos este Tor – „The Onion Router”. Acest sistem a fost dezvoltat de către Oficiul American Naval de Cercetare pentru a ajuta persoanele din ţările nedemocratice să poată transmite informaţii și documente fără a fi identificate.

Tor asigură anonimitatea prin faptul că ascunde IP-ul utilizatorului. Atunci când cineva vrea să acceseze un site „dark“ semnalul nu se transmite direct, ci trece prin zeci de routere din toată lumea pentru a i se pierde urma. De asemenea, Tor nu monitorizează activitatea online și nici obiceiurile de navigare. Tor nu vede site-uri obișnuite care se termină în „.com” sau „.org”, ci vede domeniile secrete, care se termină în „.onion” (aluzie la multiplele straturi ale internetului).

Internetul „dark“ are partea lui bună, care constă în servicii de e-mail extrem de sigure, servicii de partajare și stocare a documentelor, reţele sociale, site-uri de chat, site-uri de știri, locuri unde dizidenţii politici se pot întâlni pentru a divulga informaţii și site-uri dedicate celor precum Edward Snowden sau Julian Assange.

„Oricine poate apela la serviciile secrete. Anumite oganizaţii au astfel de servicii pentru a proteja dizidenţii, activiștii și anonimitatea celor care încearcă să găsească ajutor în cazuri de violenţă domestică sau de tentative de suicid. Jurnaliștii și informatorii folosesc serviciile respective pentru a face schimb de informaţii în siguranţă și pentru a publica informaţii critice într-un fel în care să nu poată fi depistaţi“, au declarat reprezentanţii Tor.

Aleile pe care trebuie să le eviţi

Sistemul s-a dovedit a fi atât de eficient, încât era doar o chestiune de timp până să fie asediat de răufăcători care vor să joace pe o piaţă liberă, unde să rămână ascunși după numele de utilizator. Pe „dark net“ oricine poate cumpăra domenii pentru site-uri pe care să își vândă produsele pe baza unui sistem de recomandări. De la droguri psihedelice, arme, animale exotice, substanţe de laborator și filme sau imagini pornografice ilegale, și până la unele servicii precum furt de identitate, acte false, cercetări în diverse domenii, experimente medicale și asasinate, pe „dark net“ găsești orice. Tranzacţiile se fac prin bitcoins, bani virtuali la fel de greu de depistat precum cei lichizi. Preţurile pot avantaja pe oricine și depind de calitatea lucrării și de profesionalismul prestatorilor de servicii.

Cu toate astea, sistemul nu este impenetrabil. FBI-ul a închis Silk Road, un site de comerţ cu produse legale și ilegale la fel de important pentru această lume ascunsă precum este e-Bay pentru internetul de suprafaţă, și de asemenea l-au prins pe Marques, despre care cred că este fondatorul Freedom Hosting, cel mai popular serviciu de hosting web. Freedom Hosting deţinea serverele pentru cele mai faimoase site-uri Tor, precum TorMail, considerat cel mai sigur serviciu de mail online, HackBB, unul dintre cele mai mari forumuri pentru hacking și fraudă, sau Hidden Wiki, enciclopedia internetului „dark“. Tot Freedom Hosting găzduia cele mai populare site-uri de pornografie infantilă din lume. Doar un singur site găzduit de ei, Lolita City, avea în iunie 2013 14.969 de membri, peste un milion de fotografii și mii de videoclipuri cu copii care erau torturaţi și violaţi.

Nimeni nu știe cum a reușit FBI-ul să îi prindă pe doi dintre cei mai mari jucători de pe această piaţă, dacă este vorba de o slăbiciune a sistemului, de agenţi infiltraţi sau de informatori, însă problema este că aceste site-uri se închid și apar altele în locul lor a doua zi. Nevoia existenţei unui astfel de loc este de înţeleasă din perspectiva celor care au nevoie de anonimitate pentru scopuri legitime și pozitive, însă alţii vor doar să se ascundă de lege și să își dea frâu liber imaginaţiei într-un spaţiu în care nu se impun legi și norme morale. Anonimitatea conferă putere, o putere care eliberează natura umană în toate formele sale, și bune, dar și foarte rele.

Cu masca pe faţă

O realitate sumbră se ascunde în spatele fricii de întuneric, a antitezei simbolice dintre lumină și întuneric, un laitmotiv folosit excedentar în literatură, cu rădăcini chiar în Biblie. La adăpostul întunericului (drept concept folosit pentru ideea de a te ascunde, de a fi nevăzut, nerecunoscut, anonim), oamenii sunt capabili de lucruri pe care nu le-ar face la lumina zilei. Întunericul dezinhibă natura omului.

Antropologul John Watson de la Universitatea Harvard a arătat acest lucru studiind impactul pe care l-a avut asupra nivelului de violenţă obiceiul unor societăţi vechi de a-și picta războinicii pe faţă înainte de război, în comparaţie societăţile care nu aveau acest obicei. Rezultatele i-au confirmat presupoziţia că anonimitatea promovează un comportament distructiv atunci când există și permisiunea de acţiona în feluri interzise în mod normal. Din 15 societăţi în care războinicii își schimbau înfăţișarea, 12 au fost consemnate a fi distructive, pe când doar una din opt societăţi ce nu aveau acest obicei a fost punctată cu același nivel de agresivitate.[2]

Dar anonimitatea nu funcţionează ca factor declanșator doar atunci când circumstanţele sunt prestabilite (în eventualitatea unui război). Cercetătorul Scott Fraser a făcut un experiment care a arătat că același mecanism de influenţare funcţionează încă de când suntem copii. La o petrecere de Halloween copiii au fost puși să participe la jocuri la care luau premii când câștigau. În prima fază jucau fără costume, după care copiii se costumau și jucau în continuare, iar în a treia fază costumele dispăreau, dar jocurile continuau. Fiecare fază a durat o oră. Agresiunea copiilor s-a dublat atunci când au îmbrăcat costumele și a revenit la nivelul iniţial în faza a treia, când au fost scoase măștile. Mai interesant este că cei mici știau că agresivitatea are impact negativ asupra rezultatului, adică cu cât erau mai agresivi, cu atât erau penalizaţi la premii, dar nu au ţinut cont de asta atunci când erau costumaţi. În această fază au fost acordate cele mai puţine premii.[3]

„Mintea umană este atât de grozavă încât se poate adapta la orice circumstanţe pentru a supravieţui, a crea sau a distruge, după cum e cazul. Nu ne naștem cu tendinţe spre bine sau rău, ci cu un șablon mental pentru fiecare în parte“[4], explică Philip Zimbardo, psiholog și profesor emerit la Universitatea Stanford, autorul celui mai celebru experiment de profil, ale cărui rezultate l-au determinat să scrie cartea Efectul Lucifer. Făcând aluzie la căderea lui Lucifer din Cer și la transformarea lui în Satana, Zimbardo explică, pe baza rezultatelor experimentului său, cum orice persoană bună poate deveni rea din cauza influenţelor situaţionale și a puterii derivate din autoritate.

Das Experiment

Filmul „Experimentul“, apărut în 2010, în regia lui Paul Scheuring, cu actorii Adrien Brody și Forest Withaker în rolurile principale, nu este o producţie cinematografică pentru cei slabi de înger. În film, 26 de bărbaţi se oferă ca voluntari pentru a participa într-un studiu comportamental, în care sunt împărţiţi în prizonieri și gardieni, simulând pentru două săptămâni condiţiile de trai dintr-un penitenciar. Cele două grupuri au toată libertatea în stabilirea relaţiilor, dar dacă recurg la violenţă experimentul se oprește și nimeni nu este plătit. Situaţia scapă rapid de sub control, iar oamenii se schimbă radical sub noua identitate pe care și-au asumat-o. Acest thriller psihologic rămâne în memorie prin brusca transformare a unor oameni obișnuiţi, care se credeau buni (sau în niciun caz răi), în oameni capabili de acţiuni ce-i afectează fizic și psihic pe alţii. E clar că fiecare persoană atinge, la un moment dat, un punct de fierbere.

Din fericire, filmul nu este fidel situaţiei reale, ci este remake-ul unui film din 2001 regizat de Oliver Hirschbiegel, realizat după romanul lui Mario Giordano intitulat Cutia neagră și bazat pe faptele reale petrecute în experimentul lui Zimbardo.[5]

În experiment, din 75 de voluntari au fost aleși 24 de bărbaţi caucazieni din clasa mijlocie care, conform testelor preliminare, erau cei mai stabili psihic și fizic. Au fost repartizaţi, în mod aleatoriu, în grupe egale de gardieni și deţinuţi. Niciunul nu a știut ce rol a primit și când va începe experimentul până în ziua cu pricina. Poliţia locală a arestat prizonierii în casele lor pentru jaf armat, i-a amprentat și fotografiat la secţie, după care i-a transportat legaţi la ochi în închisoarea fictivă, aranjată în subsolul Universităţii Stanford.

Gardienii au primit bastoane de lemn, îmbrăcăminte similară cu cea a paznicilor reali, în timp ce deţinuţii purtau halate fără lenjerie pe dedesubt, cu numere cusute pe ele în locul numelui personal, dresuri care le acopereau părul și lanţuri în jurul gleznelor. Gardienii au fost instruiţi să nu rănească deţinuţii, dar în rest au trebuit să găsească metode proprii pentru a stabili autoritatea. Zimbardo a gândit experimentul cu scopul de a induce dezorientare și dezindividualizare.

Doi dintre prizonieri au renunţat la experiment de la început, iar după numai 36 de ore unul din deţinuţi a început să se comporte ca un „nebun“, încât a durat ceva timp până când Zimbardo s-a convins că suferea cu adevărat și l-a scos din studiu. Ceilalţi deţinuţi nu o duceau nici ei mai bine. Gărzile îi hărţuiau și îi pedepseau în diverse moduri: nu au mai fost lăsaţi să își golească găleţile de salubritate, au fost obligaţi să doarmă pe ciment și au fost forţaţi să se dezbrace, asta ca o metodă de degradare. Cercetătorii au raportat că aproximativ o treime dintre gardieni au prezentat tendinţe sadice autentice.

Experimentul trebuia să dureze două săptămâni, dar Zimbardo i-a pus capăt după 6 zile, ceea ce i-a supărat pe gardienii care simţeau că tocmai reușiseră să fie stăpâni pe situaţie. Trebuie menţionat faptul că experimentul a încetat doar după ce Christina Maslach, o absolventă de psihologie, a ridicat obiecţii faţă de condiţiile din închisoare, fiind singura dintre cele 55 de persoane care monitorizau experimentul care a pus la îndoială moralitatea lui.

Psihologul american a dovedit astfel că mediul joacă un rol esenţial în comportamentul uman și că rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalităţii unui individ. „Ceea ce vreau să spun este că avem potenţialul să fim mai buni sau mai răi decât oricine care a trăit în trecut“, scria mai târziu Zimbardo.[6]

Realitatea aflată dincolo de experimente

Istoricul britanic Cristopher Browning a descoperit în arhivele naziștilor povestea batalionului 101, format din 500 de bărbaţi din Hamburg, Germania. El scrie că erau bărbaţi cu familii, prea în vârstă pentru a fi chemaţi în armată, din clasa muncitoare, fără experienţă militară, care au fost trimiși pe nepusă masă în Polonia, cu misiunea ca în patru luni să extermine 38.000 de evrei și să-i deporteze pe alţi 45.000 la Treblinka.

Iniţial, comandantul le-a spus că este o misiune grea, dar care trebuie îndeplinită, însă oricare dintre ei avea libertatea să refuze. Registrele arată că la început jumătate dintre bărbaţi au refuzat, dar procesul de modelare socială și vina indusă de ceilalţi a făcut ca, în final, 90% din batalion să participe la execuţii, unii chiar făcându-și poze cu cadavrele evreilor.

Browning scrie, în Ordinary Men: Reserve Police Battalion 101 and The Final Solution in Poland, că nu s-a făcut nicio selecţie specială pentru acest batalion, ci că bărbaţii erau cât se poate de „ordinari“, asta până când au fost puși într-o situaţie în care aveau permisiunea oficială și erau chiar încurajaţi să se comporte în mod sadic.[7]

Ne trăim viaţa cu o falsă diferenţiere între „eu“ și „ei“ și ne amăgim cu iluzia că, atunci când ne imaginăm în anumite circumstanţe, cum ar fi aceea a Batalionului 101, „eu“ aș fi mai bun decât „ei“, „eu“ nu aș face ca „ei“, „eu“ aș fi excepţia de la regulă. Care sunt însă șansele să se întâmple acest lucru? Din istorie învăţăm că șansele respective sunt mici, din studiile psihologice înţelegem că ele sunt aproape nule, însă în noi subzistă ideea că lucrurile nu stau chiar așa.

Explicaţia este simplă: „Doar prin recunoașterea faptului că nu suntem o insulă, ci că împărtășim aceeași condiţie umană, umilinţa poate să ia locul unei mândrii nefondate și să ne facă să ne recunoaștem vulnerabilităţile în faţa forţelor situaţionale“, spune Zimbardo.[8] Ceea ce înseamnă că, atunci când ne scuzăm această atitudine superioară crezând că suntem într-o căutare nobilă a moralităţii, nu facem decât să ascundem păcatul originar al mândriei.

În contextul păcatului (condiţia umană pe care o împărtășim cu toţii), avem potenţialul să fim cei mai răi oameni din istorie indiferent că unii pot ajunge la sadism mai ușor, iar pentru alţii trebuie creată o furtună perfectă. Salvarea de vulnerabilităţile proprii nu poate veni tot din interiorul nostru pentru că asta ar însemna să purtăm în noi boala și leacul deopotrivă, dar să nu ne hrănim decât cu prima. Din acest punct de vedere putem înţelege foarte corect de ce omului i s-au trasat legi[9] și că acestea au fost date în scopul fericirii lui și a vindecării de vulnerabilităţile care îi îmbolnăvesc sufletul zi de zi. În absenţa lor omul nu ar fi decât o fiară între fiare.

Footnotes
[1]„Un hyperlink reprezintă adresa exactă a unei pagini de pe un webserver, care face legătura între un document către alte părţi ale aceluiași document, către alte documente sau secţiuni din alte documente. Un hyperlink se poate ascunde în spatele unui text, al unei imagini, al unui buton, etc.”
[2]„John Watson, «Investigation into deindividuation using a cross-cultural survey technique», Journal of Personality and Social Psychology, nr 25, 1973.”
[3]„Scott Fraser, „Deindividuation: Effects of anonimity on agression in children“, University of South California, Los Angeles, 1974.”
[4]„Philip Zimbardo, «A situational perspective on the psychology of evil» (2004), apud A.G.Miller, «The social psychology of good and evil», pp. 21-50, New York: Guilford Press.”
[5]„Descrierea pe zile a experimentului o puteţi citi la www.prisonexp.org/pdf/blass.pdf”.
[6]„ Philip Zimbardo, art. cit.”
[7]„Cristopher Browning, „Ordinary men: Reserve police battalion 101 and the final solution in Poland“, New York: HarperPerrennial, 1992.”
[8]„Philip Zimbardo, art. cit.”
[9]„Pentru o continuare a dezbaterii acestei idei citiţi articolul lui Marius Mitrache din ediţia prezentă.”

Note

„Un hyperlink reprezintă adresa exactă a unei pagini de pe un webserver, care face legătura între un document către alte părţi ale aceluiași document, către alte documente sau secţiuni din alte documente. Un hyperlink se poate ascunde în spatele unui text, al unei imagini, al unui buton, etc.”
„John Watson, «Investigation into deindividuation using a cross-cultural survey technique», Journal of Personality and Social Psychology, nr 25, 1973.”
„Scott Fraser, „Deindividuation: Effects of anonimity on agression in children“, University of South California, Los Angeles, 1974.”
„Philip Zimbardo, «A situational perspective on the psychology of evil» (2004), apud A.G.Miller, «The social psychology of good and evil», pp. 21-50, New York: Guilford Press.”
„Descrierea pe zile a experimentului o puteţi citi la http://prisonexp.org/pdf/blass.pdf”.
„ Philip Zimbardo, art. cit.”
„Cristopher Browning, „Ordinary men: Reserve police battalion 101 and the final solution in Poland“, New York: HarperPerrennial, 1992.”
„Philip Zimbardo, art. cit.”
„Pentru o continuare a dezbaterii acestei idei citiţi articolul lui Marius Mitrache din ediţia prezentă.”
SURSĂ:Semnele timpului, octombrie 2014, ediție tipărită
DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.