Vraja cuvintelor | Când raţionamentul deductiv domnește asupra maselor

Este crucial să conștientizăm că, deși cuvintele pot fi seducătoare și magnetice, ele pot, de asemenea, să ne așeze în cale un pericol major, dacă ne lăsăm purtaţi de farmecul lor, conduși de impulsuri emoţionale, fără a apela la raţiune.

Ideea că există sunete muzicale ce devin irezistibile pentru urechea umană este profund înrădăcinată în mitologie și în poveștile populare. Homer a creat imaginea lui Ulise legat de catargul corabiei sale, în timp ce marinarii își acopereau urechile, pentru a rezista cântecului seducător al sirenelor. Fraţii Grimm au reinterpretat povestea tradiţională a unui flautist care se răzbună pe lăcomia conducătorilor orașului Hamelin vrăjind copiii acestuia să urmeze sunetele flautului său.

Ambele povești vorbesc despre puterea irezistibilă a sunetului și nu este o coincidenţă faptul că ambele ne avertizează asupra pericolelor ce survin dacă ne lăsăm seduși de el: moartea în cazul marinarilor seduși de cântecul sirenelor, închiderea într-o peșteră pentru copiii din Hamelin.

Istoria este saturată de „artiști” care folosesc ideologia ca pe o partitură, cuvintele – ca note, iar vocea, stiloul sau tastatura – ca instrumente. Aceștia sunt capabili să se alinieze cu masele, să convingă minţile, să stimuleze moralul și să îndrume voinţa și acţiunea.

Ne aducem aminte de unul dintre acești oameni, poate primul identificat de autorii clasici greci, care i-a tulburat profund pe aristocraţii iluștri Tucidide și Aristofan. Ne referim la Cleon, un lider atenian din secolul al V-lea î.Hr., descris de Tucidide ca fiind cel mai agresiv om din Atena și, la acea vreme, cu cel mai mare impact asupra oamenilor obișnuiţi.

Cleon a fost identificat drept un exemplu de demagog (derivat din cuvintele grecești demos, care înseamnă „popor/oameni”, și agogos, care înseamnă „lider”). Așadar, demagogul este, în sens strict, liderul poporului. Pentru a-și menţine această poziţie, el construiește un stil de discurs cu trăsături specifice, ilustrate în retorica lui Cleon. Discursul său, așa cum este citat de Tucidide, cuprinde principalele elemente retorice ale liderului care caută favorurile oamenilor și care este dispus să le manipuleze emoţiile pentru a le influenţa deciziile. În pledoaria sa pentru exterminarea fără milă a cetăţenilor din orașul învins Mytilene, Cleon îi dezumanizează pe mytileni și instigă la ură împotriva lor, apelând la valorile tradiţionale ale Atenei și semnalând fragilitatea legii, lăudând superioritatea morală a maselor faţă de elite, avertizându-i pe concetăţeni despre comploturile trădătorilor atenieni. Și face toate acestea printr-un discurs convingător și înflăcărat, prezentându-se ca un om din popor – care simte, interpretează și vorbește ca poporul – și, în același timp, ca singurul capabil să apere și să conducă poporul.

Da, se întâmpla în secolul al V-lea î.Hr., și i se spunea demagogie. Observăm același fenomen în multe locuri în secolul al XXI-lea, și i se spune populism.

Demagogia și populismul în secolul al XXI-lea

Demagogia se referă la manipularea emoţiilor și a voinţei oamenilor prin discurs și acţiune, cu scopul de a câștiga și a menţine puterea. Discursul demagogic este unul dintre cele mai evidente și mai distinctive elemente ale populismului. Termenul „populism” derivă din cuvântul latin populus, care înseamnă literalmente „popor”. Conceptul se poate referi la o serie de discursuri și practici politice, preponderent prezente în ideologiile de extremă dreaptă sau stângă, bazate pe anumite tipare de protagoniști, teme și forme. Diferitele „populisme” au următoarele aspecte comune:

1. Existenţa unui lider carismatic, care se identifică cu poporul, care demonstrează că îl înţelege și îl reprezintă și care se propune drept conducător.
2. Selecţia unui set restrâns de teme populare, adică teme ușor identificabile și înţelese de popor, care sunt exprimate prin sloganuri simple și pentru care se propun soluţii simpliste.
3. Declanșarea unei lupte între popor, considerat virtuos, și elite, percepute ca fiind detașate de problemele reale ale poporului și corupte prin acţiunile lor menite să-și perpetueze privilegiile.
4. Un rezultat al punctelor anterioare este respingerea cunoașterii și a știinţei, și desigur a experţilor din rândul elitelor. Acesteia i se opune o presupusă înţelepciune populară, accesibilă tuturor și exprimată în „înţelepciunea” liderului.
5. Un apel la un anumit „spirit de grup”, fie el de clasă, etnic, naţional sau de altă natură, precum și la emoţiile populare.
6. Pornind de la cele de mai sus, identificarea unuia sau a mai multor inamici externi, care trebuie învinși, ceea ce necesită unitate și curaj din partea „alor noștri”.
7. Credinţa populară în existenţa unui „adevăr” ascuns, care trebuie dezvăluit, explicat și remediat de lider, grup sau partid

Deși fenomenele populiste pot fi observate de-a lungul istoriei, recunoașterea acestui tip de discurs și acţiune a devenit mai importantă și mai profundă în ultimii ani. De fapt, odată cu apariţia internetului și, mai ales, cu ascensiunea reţelelor sociale și a mass-mediei, posibilitatea indivizilor și a grupurilor de a comunica între ei/ele a crescut semnificativ. Conform experţilor în tehnologia comunicaţiilor, libertatea, sentimentul de apartenenţă și participarea în spaţiul public au crescut în mod corespunzător. S-a creat oportunitatea unei autentice cetăţenii digitale, caracterizată de libera circulaţie a informaţiilor și dobândirea de fiecare individ a unei voci directe și autonome. Am trecut cu toţii de la stadiul de consumatori de informaţii la cel de producători de informaţii; suntem simultan surse și receptori ai fluviilor de informaţii – suntem acum „producători” de comunicare. Această oportunitate remarcabilă a devenit o realitate cotidiană pentru toţi, iar pentru cei mai tineri nu mai pare extraordinară – este omniprezentă și naturală în vieţile lor.

Totuși, această cetăţenie digitală a adus cu sine și o serie de fenomene secundare, unele spontane, altele artificiale.

Lumea digitală de astăzi este în mare parte o replică a „triburilor” din lumea reală, cu idiosincraziile, diferenţele și conflictele lor, devenind chiar mai agresive, deoarece acum se desfășoară într-un mod mai ascuns și adesea fără repercusiuni.

Astăzi, lumea digitală este și un spaţiu unde minciunile, zvonurile și teoriile conspiraţioniste sunt propagate de oameni, grupuri și roboţi fără nicio mediere, la suprafaţa și în profunzimile webului, unde devine din ce în ce mai dificil să distingi realul de fals. Lumea digitală este un flux constant de informaţii, unele factuale, benefice și utile, altele dubioase, incorecte și false, unde un număr mare de oameni obţin rapid și simplu date, fără a le evalua credibilitatea. De aceea, cultura politică este invers proporţională cu utilizarea surselor de informaţii fiabile: cu cât mai multe informaţii sunt obţinute prin intermediul reţelelor sociale, în detrimentul mass-mediei tradiţionale, cu atât mai puţine cunoștinţe despre politică deţin alegătorii.

Din toate aceste motive, digitalizarea comunicării a catalizat succesul acelor actori care știu cum să o folosească și care sunt capabili să o exploateze.

Tipuri de argumente și utilizarea lor

Logica, dialectica și retorica sunt trei discipline ale pragmaticii – studiul limbajului în contextul comunicării – care ne ajută să înţelegem și să aplicăm regulile de bază ale dialogului. Acestea se concentrează pe studiul validităţii, al contraargumentării și al explicării publice a argumentelor. În esenţă, există șase tipuri de dialog, ale căror scopuri și forme se pot deduce din denumirea fiecăruia: dialogul informativ, dialogul de negociere, interogatoriul, dialogul deliberativ, dialogul persuasiv și dialogul eristic. Într-un mediu social dialogic, cele mai folosite tipuri de dialog sunt cel deliberativ, care îndrumă un grup de oameni către o decizie, și cel persuasiv, în care vorbitorul încearcă să obţină sprijinul unui grup de oameni pentru concluziile sale și, prin urmare, pentru acţiunile sale. În spaţiul public actual, tipul informativ de dialog a câștigat, de asemenea, proeminenţă ca instrument de persuasiune, în măsura în care manipularea, controlul și chiar crearea de informaţii sunt folosite ca mijloace de a influenţa și a convinge publicul. Din nefericire, și eristica a câștigat teren, adică încercarea de a contracara argumentele în loc de a prezenta propriile argumente, recurgând adesea la insultarea, ofensarea și discreditarea celuilalt.

În contextul dialogului constant dintre indivizi și grupuri, rolul argumentelor este esenţial. Un argument este un set de premise care susţin o concluzie, formând baza unei cereri adresate de un interlocutor unei persoane sau unui auditoriu. Validitatea argumentelor – gradul în care acestea sunt acceptate sau respinse – depinde de natura lor. Argumentarea deductivă urmărește adevărul premiselor și, prin urmare, generează concluzii care sunt incontestabil valide sau invalide. Argumentarea inductivă se bazează mai degrabă pe forţa și probabilitatea unei concluzii decât pe certitudinea sau validitatea acesteia. În final, avem argumentarea prezumtivă, în care premisele converg spre o concluzie pe care o putem doar presupune, având un grad de certitudine și de credibilitate mai mic decât concluziile induse sau demonstrabile și cu mult sub cele deduse sau valide. Problema fundamentală în analiza discursurilor deliberative și persuasive – cele care îndrumă oamenii spre luarea deciziilor – este tendinţa de a prezenta concluzii prezumtive ca fiind concluzii valide și credibile, extrase din premise selectate și oferite publicului.

Aici intervine rolul dăunător și infam al teoriilor conspiraţiei, la care vom reveni mai târziu. Acestea deformează adesea realitatea, propunând concluzii eronate drept valide și credibile, bazându-se pe premise neclare sau nejustificate. Teoriile conspiraţiei pot să genereze confuzie, să provoace frică și să alimenteze demagogia, fiind un motiv de îngrijorare pentru integritatea discursului public și pentru binele societăţilor noastre.

Astfel, este esenţial să înţelegem și să evaluăm în mod corect argumentele și dialogul în lumea digitală de azi. Fiecare are datoria de a se informa în mod critic și de a comunica respectând faptele și pe ceilalţi participanţi la discuţie și promovând un dialog autentic și eficient. Într-un mediu digital unde oricine poate deveni creator de informaţii, avem cu toţii un rol crucial în modelarea și menţinerea unei culturi a dialogului sănătos și responsabil.

Argumente populiste

Argumentele pot fi de asemenea clasificate în funcţie de baza lor: o autoritate recunoscută, utilitatea practică, angajamentul, generalizarea sau apelul la emoţii. Este ușor de identificat în discursul populist o tendinţă de a se baza pe trei tipuri de argumente din rândul acestor categorii:

1. Opinia publică, invocată ca sursă de autoritate, este folosită printr-o identificare presupusă cu realitatea, necesitatea, așa-zisul bun-simţ și voinţa majorităţii. Auzim fraze precum: „Oamenii știu că suntem de partea lor”, „Toată lumea știe ce se întâmplă” sau „Nu pot fi oprit să vorbesc, pentru că eu sunt vocea voastră”.
2. Argumentul deciziei care să evite consecinţele nefaste, un argument pragmatic, care susţine acţionarea pentru a evita o serie de efecte prezentate ca dăunătoare comunităţii. Un exemplu des întâlnit este proiecţia sau exagerarea unor viitoare evenimente negative, de tipul: „Dacă îi lăsăm pe toţi să vină, nu vor mai fi locuri de muncă pentru noi”. Limitele acestui tip de argumentare le regăsim în sofismul pantei alunecoase.
3. Apelurile la emoţii, de obicei ancorate în sentimente negative, precum frica („într-o zi vom deveni minoritate în propria noastră ţară”) sau invidia („ei conduc mașini de lux, în timp ce noi muncim”).

Este clar că aceste tipuri de argumente sunt prezente în orice formă de comunicare, fie ea politică, educaţională, comercială sau religioasă. Însă, în fenomenul populist, folosirea lor ca un tot unitar este mai evidentă ca mijloc de a stimula aderarea publicului și de a încuraja decizia acestuia de a susţine acţiunile de schimbare propuse.

Precauţie împotriva raţionamentului deductiv

Prin definiţie, un argument deductiv ar trebui să fie folosit doar atunci când concluziile sunt certe și indubitabile. Un exemplu simplu de argument deductiv ar fi: „Toate raţele au cioc. Aceasta este o raţă, deci are un cioc.”

Aici nu există loc pentru excepţii, iar concluzia este inevitabilă și certă. Însă, într-un context de dialog, premisele sunt rareori atât de clare, iar concluziile oferite sunt adesea mai puţin sigure. Când raţionamentul deductiv este aplicat necorespunzător, se ajunge inevitabil la erori. Să luăm acest exemplu de eroare logică: „Toate raţele au cioc. Acea pasăre are cioc, deci este o raţă.” Inducerea în eroare se produce prin simpla afirmare a consecinţei. Pare simplist? Să schimbăm exemplul. Dacă cineva ar spune, absurd: „Sociopaţii sunt inteligenţi. Acel bărbat este inteligent, deci…” Ce sofism periculos! Și totuși, acest gen de argument este adesea folosit pentru a stigmatiza anumite grupuri de oameni.

Deciziile în cadrul unui dialog se bazează de obicei pe probabilităţi și presupuneri. Dacă am considera exemplul cu raţa, știind că „toate păsările din iaz au cioc și jumătate dintre ele sunt raţe”, am deduce prin raţionament inductiv că există o probabilitate de 50% ca o pasăre cu cioc din acel iaz să fie o raţă. De asemenea, dacă cineva ar spune: „Am trecut pe lângă lac și am văzut o pasăre care semăna cu o raţă”, ar trebui să ne gândim că este posibil să fie o raţă, dar să fim conștienţi că ar putea fi și alt tip de pasăre.

La acest stadiu al argumentului prezumtiv, intră în joc capacitatea umană de a pune la îndoială lucrurile într-o manieră metodică, prin întrebări critice ce pot întări credibilitatea unui argument. Pentru a verifica această credibilitate, am putea să ne întrebăm cine a făcut afirmaţia despre pasăre – avea aceasta caracteristici specifice raţelor, cum ar fi pene, cioc și înotătoare, capacitatea de a înota, de a-și scufunda capul sau de a scoate sunete specifice raţelor? De asemenea, am putea interoga fiabilitatea persoanei ca martor – a mai văzut raţe înainte, poate face diferenţa între o raţă și o gâscă, a văzut clar pasărea de la distanţa la care se afla? Putem chiar să ne întrebăm cât de probabil era să fie o raţă acolo – sunt raţe în acel loc, trăiesc în lac și alte tipuri de păsări? Lista întrebărilor poate continua…

Poate părea exagerat ca cineva să depună un asemenea efort pentru a confirma dacă o anumită pasăre văzută era o raţă. Dar, în mod cert, trăim într-o epocă în care gestionăm, procesăm, analizăm, credem și folosim mai multe informaţii decât oricare altă generaţie din istorie, adesea fără o pregătire și o critică adecvată. Nu sunt mulţi care depun efortul necesar pentru a verifica informaţiile și argumentele și pentru a le valida autenticitatea. Această situaţie facilitează în mare măsură munca celor care, intenţionat sau nu, doresc să ne convingă să credem într-o multitudine de „povești cu raţe”.

Teoria conspiraţiei – esenţială pentru populism

O teorie a conspiraţiei reprezintă o presupunere speculativă ce încearcă să explice un eveniment sau o situaţie. Aceasta se bazează pe presupunerea existenţei unui complot secret, orchestrat de un grup restrâns de persoane, care ţin intenţionat anumite informaţii vitale departe de public, urmărind un scop care ar putea fi dăunător pentru majoritatea populaţiei. Fascinaţia, convingerile și chiar dependenţa de astfel de teorii alimentează interesul milioanelor de oameni din întreaga lume, indiferent de personalitatea sau apartenenţa lor de grup. Cu toate acestea, remarcăm că pentru anumite mișcări și actori contemporani abilitatea de a crea și a răspândi teorii ale conspiraţiei au o utilitate funcţională. Să examinăm unele dintre conexiunile între aceste fenomene.

În primul rând, populiștii își atrag aderenţi prin pretenţia de a avea acces la o cunoaștere ascunsă, o „iluminare”, care scoate la lumină ce este ascuns publicului larg. Interesant este faptul că teoriile conspiraţiei se nasc ca interpretări speculative ale realităţii, atrăgătoare prin promisiunea de a dezvălui ceea ce a fost păstrat secret.

În al doilea rând, populiștii încurajează revolta maselor împotriva elitelor, sugerând că fac parte din rândul maselor și că doresc să le reprezinte, într-o viziune maniheistă asupra realităţii. Teoriile conspiraţiei, la rândul lor, denunţă adesea un grup restrâns, elitist, care manipulează și menţine o opresiune asupra oamenilor – grup care poate fi format din politicieni, lideri religioși, finanţatori, companii farmaceutice, credincioși, minorităţi sau oricine altcineva.

În al treilea rând, populiștii își folosesc argumentele pentru a genera încredere în propriile persoane și viziuni, făcând uz de erodarea încrederii în „sistem” și „autorităţi”. Teoriile conspiraţiei sunt un instrument eficient pentru a submina încrederea în autorităţile vizate, pregătind publicul pentru revelarea „adevărului” și pentru propunerea de corecţie.

În cele din urmă, populismul modern adoptă o abordare manipulatoare a informaţiilor și a comunicării, în care faptele și adevărul sunt concepte discutabile și sunt adesea contrabalansate de naraţiuni alternative, care, la rândul lor, devin fapte și adevăruri virtuale. Teoriile conspiraţiei, construite pe concluzii deductive extrase din seturi de premise neverificate, reprezintă un instrument eficient de generare a confuziei în comunicare, contribuind la o dificultate crescândă de a evalua credibilitatea și adevărul în sfera publică.

Simplificarea și precauţia ca metode

Una dintre repercusiunile cele mai nefaste ale teoriilor conspiraţiei este crearea de confuzie și de ambiguitate. Pe de o parte, ele se folosesc de convingerile oamenilor pentru a-i ademeni spre idei nefondate sau insuficient justificate. Pe de altă parte, prin devierea atenţiei de la realitate, induc o doză de scepticism atât de mare, încât oamenii ajung să nu mai recunoască adevăratele conspiraţii, care, de fapt, există și pot fi periculoase.

O altă dificultate în ce privește teoriile conspiraţiei constă în faptul că ele se fundamentează pe încrederea necondiţionată și lipsa de pregătire a multor oameni. Prin utilizarea de informaţii parţiale și frecvent neverificate, oferă soluţii aparent simple la probleme complexe pe care chiar ele le creează. E ca și cum ai încerca să asamblezi un puzzle de 100 de piese având doar 10 sau să redai întreaga imagine având doar un colţ de tablou sau să vizionezi un film pe un ecran uriaș în care funcţionează doar câţiva pixeli. Este practic extrapolarea întregului din câteva componente – adică deducţia.

Biblia conţine sfaturi preţioase despre cum ar trebui să ne apropiem, să reflectăm la informaţii și să le folosim. Iisus ne avertizează că lumea este împotriva celor care Îl iubesc – „Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor” – și ne spune cum ar trebui să ne protejăm de această situaţie: „Fiţi dar înţelepţi ca șerpii și fără răutate ca porumbeii” (Matei 10:16). Apostolul Pavel ne învaţă cum ne poate ajuta Dumnezeu să deosebim ce este bun și util de ce este rău și dăunător: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi. Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile și păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău” (1 Tesaloniceni 5:18-22). Înţeleptul Solomon ne sfătuiește să ne îndoim de toate, inclusiv de noi înșine, dar să avem încredere în Dumnezeu: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îţi va netezi cărările” (Proverbele 3:5,6). Iar Pavel, din nou, ne îndeamnă să fim onești și consecvenţi în acţiunile noastre: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta” (1 Tesaloniceni 5:23,24).

Și studiul Bibliei necesită o abordare prudentă și fidelă. Ellen White, o autoare creștină din secolele al XIX-lea – al XX-lea, susţinea o metodă inductivă și cuprinzătoare de studiu al Scripturii, încurajând cititorii să extragă sensuri generale din întregul context biblic.[1] În același timp, ea avertiza împotriva unei abordări deductive care poate duce la interpretări limitate și înșelătoare, bazate pe o lectură selectivă a Bibliei.[2]

Într-o lume ce devine tot mai confuză și mai complexă, trebuie să fim tot mai vigilenţi în faţa teoriilor ce ni se propun și să ne pregătim pentru a analiza, a înţelege și a prezenta realitatea. Este esenţial să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu și prezenţa Duhului Sfânt în vieţile noastre să ne fie cei mai de încredere călăuzitori în această călătorie.

Paulo Macedo știe că, pentru o viaţă normală a indivizilor și a societăţii în ansamblu, este important să înţelegem raportul dintre teoriile conspiraţiei, știrile false și populism sau demagogie.