Conspiraţionism: de la Stăpânul Inelelor la era Fake News

Spre finalul trilogiei „Stăpânul inelelor” are loc o ultimă confruntare între Frodo și Smeagol. Smeagol încearcă să reintre în posesia „Nepreţuitului” și, fiindcă Frodo i se opune, Smeagol încearcă să îl sugrume. O scenă din această secvenţă îl arată pe Frodo șocat de faptul că Smeagol nu și-a ţinut promisiunea și, deși se afla la un pas de moarte, consideră oportun să pledeze pentru onoare: „Dar ai jurat”, spune el, „ai jurat pe Nepreţuitul!”

La câţiva ani buni de la vizionarea filmului, încă îmi persistă o uimire: aceea că, în ciuda diferenţelor evidente între tabăra celor buni și tabăra celor răi, ambele tabere păreau să aibă o premisă valorică intrinsecă, o monedă comună: integritatea. Chiar și cei răi funcţionau pe principiul cuvântului dat. Onoarea lui, valoarea lui, era altfel în joc.

Când onoarea se pierde

De la pandemie încoace ne-a fost parcă mai ușor decât oricând să uităm ce înseamnă onoarea, fiindcă am văzut în jur foarte multe exemple ale contrariului. O femeie s-a ales cu dosar penal după ce a spus într-un live pe Facebook, că spitalul modular ATI de la Piatra-Neamţ este gol, deși în acea zi erau internaţi 25 de pacienţi în secţia ATI. Un tânăr din Sibiu care a murit de Covid le spusese medicilor că avea certificat fals de vaccinare.

Și, din nefericire, această depreciere a onoarei se observă și în rândul populaţiei religioase, în sânul căreia s-a coagulat o categorie aparte de mesageri ai informaţiilor false. Atunci când îmbrăţișăm nediscriminatoriu lozinci populare, dar neadevărate, poziţia pe care o adoptăm transmite un mesaj fals despre lume și despre starea ei. Iar dacă ceea ce noi spunem despre lume e fals, există consecinţe.

Consecinţele minciunii: o realitate denaturată

Una dintre consecinţe este că ne aducem contribuţia la un climat social toxic. Atunci când oamenii ajung să simtă numai teamă faţă de orice îi înconjoară, dacă ei trăiesc convinși că trec prin „iadul pe pământ”, latura umbroasă a vieţii le acaparează privirea și devin incapabili să mai discearnă că lumea nu e toată neagră, nu e toată o suferinţă, unele lucruri încă mai funcţionează și funcţionează foarte bine. În esenţă, își pierd capacitatea de a distinge conturul mâinii conducătoare a lui Dumnezeu în lume. Dobândesc un handicap de perspectivă care le denaturează realitatea.

Există un cuvânt care descrie neconcordanţa între fapte și realitate: „minciună”. Și există un cuvânt diferit care descrie o minciună spusă despre o persoană: „calomnie”. Propagarea de fake news nu e o simplă eroare făcută dintr-o igienă informaţională precară. Ci, prin faptul că le denaturează oamenilor imaginea despre implicarea lui Dumnezeu în lume, propagarea de fake news este chiar calomnie la adresa lui Dumnezeu.

Conspiraţionism. Patru indicatori care îl trădează

Riscul acestui tip de evaluări este acela că, în principiu, chiar și conspiraţioniștii sunt de acord cu cele enunţate mai sus și de aici putem deduce inutilitatea acestor idei. Nu și dacă intrăm într-o zonă mai practică. Cum îţi dai seama dacă ești cumva printre cei care știrbesc onoarea lui Dumnezeu, deși consideră că fac un bine? Cum depistezi că tinzi spre conspiraţionism fără să faci un curs despre fake news? Iată 4 indicatori la care să fim atenţi:

1. Te rogi pentru situaţiile de care ţi-e teamă? Sau te liniștește simplul fapt că știi o informaţie presupus „de culise” și nu mai simţi nevoia să te îndrepţi spre Dumnezeu?
2. Atunci când vorbești cu ceilalţi, ca să îi avertizezi de pericolul în care se află, despre ce vorbești cu prioritate? Despre ameninţările curente, sau despre Iisus și puterea Lui de a proteja, de a salva și de a transforma circumstanţe? – este atât de ușor să avem o aparentă evlavie atunci când criticăm! Este cu mult mai ușor să vezi ce merge prost în lume, decât să Îl arăţi pe Hristos lumii aflate în suferinţă, și să faci lucrul acesta cu dragoste.
3. Dacă critica faţă de lideri politici/bisericești îţi ocupă mai mult timp decât mulţumirea și lauda la adresa lui Dumnezeu, poate nu îţi dai seama, dar înseamnă că prioritatea ta este de a crea biserica perfectă, nu aceea de a-L predica pe Hristos. Și nu aceasta este misiunea pe care am primit-o, noi, creștinii.
4. Intenţii bune nu te absolvă de responsabilitatea de a-ţi verifica în mod regulat interpretările. Din contră! Cu cât intenţia mea este mai legată de căutarea adevărului decât de apărarea ideilor pe care mi le-am dezvoltat până acum, cu atât voi fi mai puţin tentat să ţin cu dinţii de concluziile mele. Nu vorbim despre principii aici, ci despre modul în care le aplicăm. Bunele intenţii nu ţin locul adevărului pentru noi, așa cum nu au ţinut nici pentru îngerii pe care Satana i-a amăgit la căderea în păcat.

Misiunea care aduce speranţă

Comportamentele noastre transmit o imagine despre Dumnezeu, despre felul în care El conduce lumea. Noi ne putem păcăli cu gândul că avertizările noastre solemne sunt lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, însă când Dumnezeu a fost literalmente pe Pământ a reiterat o cu totul altă misiune:

Isaia 61:1-3: „Duhul Stăpânului Domn este peste Mine, căci Domnul M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună. El M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor captivi eliberarea şi celor legaţi – izbăvirea, să vestesc anul de îndurare al Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru, să mângâi pe toţi cei ce jelesc, să le ofer celor ce plâng în Sion – să le ofer coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul plânsetului, mantaua laudei în locul duhului mâhnit. Vor fi numiţi stejari ai dreptăţii, un sad al Domnului, care să-I arate slava.”

Cum vorbim despre bine într-o lume suferindă?

Cum putem arăta slava lui Dumnezeu unei lumi care e orbită de propria suferinţă? Cum putem vorbi despre binele prezent cu cineva pentru care prezentul este oricum, numai bun nu? Este concentrarea pe lucrurile care încă merg naivitate? Sau poate chiar o jignire, o persiflare a durerii reale, profunde, pe care o trăiesc atâţia alţii în jurul nostru chiar când nouă ne merge bine?

Ann Voskamp, autoarea best-seller-ului O mie de daruri, răspundea acestor întrebări într-un mod pe cât de elocvent pe atât de rar întâlnit în discursurile religioase de astăzi. Pentru autoare, nevoia de a ne concentra pe ceea ce este bine echivalează cu o responsabilitate de ordin spiritual și cu o formă de integritate.

Voskamp mărturisea că, deși „a trăit durerea, iar viaţa ei stă drept depoziţie”, de fiecare dată când uită să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile naturii – cum ar fi „lumina dimineţii care se joacă printre frunze” sau „parfumul greu al trandafirilor sălbatici la început de iulie” – contribuie, fără intenţie, la adâncirea rănilor lumii. „De ce ar avea lumea nevoie de mai multă furie, mai multă revoltă?”, întreba Voskamp, subliniind că respingerea bucuriei nu aduce alinare, ci, dimpotrivă, „bucuria ne salvează”. Ea susţinea astfel că a refuza bucuria, sub pretextul solidarităţii cu suferinţa, nu oferă mângâiere celui care suferă, ci doar agravează starea de durere.

Conturând portretul celor pe care îi numea agenţi ai schimbării, Voskamp spunea că „cei curajoși, care se concentrează pe toate lucrurile bune, pe toate lucrurile adevărate și frumoase, chiar și în lucrurile mici, care mulţumesc pentru ele și descoperă bucuria de aici și acum, sunt agenţii schimbării”. Ea argumenta că acești oameni aduc cea mai plină Lumină în întreaga lume, demonstrând că o atitudine recunoscătoare poate transforma realitatea.

Totul, ca să ajungă la apogeul demonstraţiei sale cu privire la puterea transformatoare a harului: atunci când lăsăm „lutul întărit al vieţilor noastre în ploaia harului” și când bucuria este lăsată să pătrundă „în cele mai crăpate și secetoase locuri ale noastre”, se produce o schimbare profundă. Voskamp concluziona că, odată ce „bucuria înmoaie pielea noastră crăpată și ridurile noastre adânci”, viaţa începe să crească, demonstrând astfel că transformarea personală poate conduce la regenerarea lumii.

Dincolo de conspiraţionism. Cum să vezi mâna conducătoare a lui Dumnezeu

Dacă aș avea în faţă un conspiraţionist cu cele mai pure intenţii, mi-aș imagina că e copleșit de urgenţa revenirii și de dorinţa de a salva. Și atunci ar trebui nu să îi zic „stai tu liniștit că nu e nicio urgenţă”, ci să îi lărgesc câmpul vizual: să încapă faptul că Hristos, care a trăit sub o urgenţă mai mare decât a noastră, a avut timp să meargă la o nuntă, să stea la masă cu săracii și cei rău famaţi printre religioși, să mângâie copiii. Hristos care știa că inima mamei Lui va fi străpunsă de o sabie (Şi o sabie va străpunge chiar sufletul tău! Luca 2:35) nu trăia sub groaza suferinţei viitoare a mamei Lui… De ce oare? Fiindcă Îl cunoștea pe Dumnezeu. Știa că deși pare că lucrurile au scăpat de sub control, ele sunt sub controlul Lui. Asta e onorabil să spunem despre Dumnezeu. Acesta este codul onoarei unui creștin.