Depresie și revoltă – Coșmarurile părinţilor de adolescenţi

Atât studiile de specialitate, cât și experienţa comună ne spun cât de complicat este când copiii ajung la adolescenţă. Dintr-o experienţă îndelungată, dr. Bryan Craig, pentru a doua oară la Punctul de plecare, ne ajută să înţelegem de ce este așa și cum să transformăm criza într-o ocazie de creștere.

Este tipic pentru adolescenţi să conteste autoritatea, să testeze limitele. Aproape că nu ne credem urechilor când auzim ce le trece prin minte. Fie deschidem lupta, îi insultăm și îi acuzăm, fie suntem așa de mâhniţi și răniţi, încât ne închidem și nu mai putem să spunem nimic. Simţim că suntem la capătul puterilor și că totul e pierdut.

Dumneavoastră descrieţi părintele care se simte contestat ca părinte. Un asemenea părinte se concentrează asupra lui însuși și uită de adolescent. Adolescenţii văd imediat lucrul acesta și se simt îndreptăţiţi să intre în luptă. Dacă vrei să ai parte de conflicte, vei avea parte de foarte multe. De obicei, ei o să reziste mai mult decât tine.

Este interesant că multe dintre cercetările cu privire la identitatea adolescenţilor arată că, atunci când părintele nu dialoghează și nu îi susţine emoţional, ei au dificultăţi să își rezolve problema identităţii. Unii dintre ei se răzvrătesc. Este modul în care ei vor să spună că îi resping pe părinţi și valorile lor. Parcă abia așteaptă să li se spună să plece din familie fiindcă s-au răzvrătit.

Deci urmăresc lucrul acesta.

Da. Pot fi sau nu conștienţi de el, dar acest lucru se întâmplă. Alţii spun: „Sunt în conflict cu mama și cu tata. Pentru că îi respect, mai aștept. Acum voi face ca ei.” Dar atunci când pleacă la studii sau părăsesc căminul din alte motive și nu mai sunt sub tutela părinţilor, încep să facă ceea ce își doreau să facă din adolescenţă. Au 25 de ani și iau toate acele decizii, iar toţi se întreabă: „Ce s-a întâmplat cu ei? Au fost adolescenţi model, iar acum, surpriză!” De fapt, ei amânaseră anumite acţiuni.

De aceea relaţia este de o importanţă critică. Avem nevoie să învăţăm cum să cooperăm, cum să le vorbim copiilor. Adesea adolescenţii încetează să mai comunice. Se retrag în ei înșiși și sunt preocupaţi de propria viaţă. Părinţii trebuie să înveţe să continue să vorbească cu ei. Nu e vorba de a-i cicăli și a vorbi prea mult, dar e nevoie ca părinţii să menţină dialogul deschis, să manifeste interes și să aibă o relaţie strânsă cu ei, ca să știe ce se întâmplă.

Am lucrat cu mulţi adolescenţi cu probleme. Îmi aduc aminte de o mamă care a adus-o pe fiica ei să vorbească cu mine. Timp de 20 de minute, mama a criticat-o pe fată în faţa mea. Mi-a vorbit de purtarea ei iresponsabilă, de lipsa de cooperare, de notele proaste, de faptul că se droga etc. Avea motive să se plângă. După 20 de minute a zis: „Mai am multe de spus!” I-am răspuns: „Mulţumesc. Cred că mi-am făcut o imagine de ansamblu. Acum aș vrea să stau de vorbă numai cu fiica dumneavoastră.” Când am început, fata nici nu se uita la mine. A stat cu ochii în podea timp de 10 minute, cât eu i-am pus întrebări. Cred că i-am pus 100 de întrebări și nu am primit niciun răspuns. Mi-am dat seama că o tratez exact ca mama ei, așa că m-am oprit.

Mama îi aducea acuzaţii, dumneavoastră îi puneaţi întrebări.

Am schimbat tonul și i-am spus: „Îmi dau seama că îţi este foarte greu să trăiești în această familie.” Ea a ridicat capul – era prima dată când o făcea: „Așa este. De unde știţi?” Apoi, pentru că am găsit o cale spre inima ei, a început să-mi vorbească. Mi-a spus despre durerea din inima ei și despre tot planul pe care l-a făcut ca să o învingă pe mama ei în acest joc. Când mama a încetat să o trateze așa, comportamentul ei s-a schimbat imediat. Adesea adolescenţii îţi spun cum se simt prin modul în care se poartă. Acesta se numește comportament demonstrativ.

Ce fac pentru a comunica un astfel de mesaj?

Tot felul de lucruri. Am menţionat deja că nu respectă autoritatea, nu se gândesc la consecinţele unora dintre acţiunile lor. Dar nu pentru că nu pot, ci pentru că sunt ocupaţi să conteste limitele. Aceasta îi determină să facă lucruri riscante. Ei se aventurează doar ca să descopere unde este limita. Uneori vor să fie diferiţi de părinţi printr-o muzică diferită, printr-un alt fel de a se distra. Este modul în care ei spun: „Vezi, sunt altfel. Am puterea să aleg.”

Puteţi spune ceva despre îmbrăcăminte și tunsoare? Părinţii sunt foarte supăraţi și au senzaţia că toată educaţia pe care au dat-o, toate sfaturile bune, toată grija lor s-au spulberat. Este adevărat? Dacă un adolescent își schimbă coafura înseamnă că părinţii l-au învăţat degeaba toate acele lucruri?

Cred că în majoritatea cazurilor e doar o exagerare. Adolescenţii caută ceva nou, încearcă să își găsească identitatea. Cum ai putea să îţi schimbi mai ușor imaginea decât să îţi schimbi tunsoarea sau stilul vestimentar? Grupul de prieteni are o foarte mare influenţă. Tinerii nu vor să fie ca mama și ca tata, vor să fie ca ei înșiși sau ca prietenii lor. Grupul de prieteni este foarte important, ca un pod dinspre copilărie spre maturitate.

Părinţii sunt speriaţi și cred că, atunci când un copil începe să se îmbrace doar în negru, gotic, când părul este diferit, el vrea să spună că sfidează judecata sănătoasă și valorile familiei. În majoritatea cazurilor, nu este așa. Atunci când au loc aceste schimbări fizice, emoţionale, intelectuale, spirituale, adolescenţii vor să își găsească locul care li se potrivește. Uneori își găsesc identitatea într-un fel pe care părinţii nu pot să îl înţeleagă. Adolescenţii au simţământul că s-au pierdut. Nu mai sunt copii, dar nu sunt încă nici adulţi, și de aceea sunt predispuși la depresie. De multe ori privim la comportamentul lor, care exprimă cum se simt, și spunem: „Acest copil s-a răzvrătit, nu vrea să asculte.” De fapt, ei vor să transmită că se confruntă cu provocări, că se confruntă cu o pierdere și că suferă de depresie. Adesea credem că este vorba de comportament rebel, când, de fapt, este vorba de depresie.

Îmi amintesc de un adolescent care începuse să facă lucruri riscante ca să arate cum se simte. Avea o stimă de sine foarte scăzută. Era în depresie. Lăsase o fată însărcinată la școală, furase bani ca să cumpere droguri, fusese dat afară de la școală. Locuia cu mama lui, care îl creștea singură. Odată a fost prins de poliţie pentru că furase dintr-un magazin. A venit la mine pentru că intrase în încurcătură. De fapt, mama lui îl trimisese. Am vorbit cu el și i-am spus: „Ajută-mă să înţeleg de ce alegi să faci aceste lucruri. Ești un tânăr inteligent. Știu că nu ai făcut asta doar ca să te distrezi.” El mi-a spus: „Nu știu.” L-am întrebat: „De ce furi din magazin, dacă ai bani?” El mi-a răspuns: „Nu știu.” Am început să vorbim despre aceasta și mi-a spus: „Chiar și prietenii mei îmi spun că nu sunt bun de nimic: N-ai fost în stare nici să furi dintr-un magazin. Te-au prins.”

El încerca să dovedească că e în stare de ceva. Furase din magazine timp de șase luni și nu fusese prins niciodată. Mi-a spus: „Vezi? Sunt bun. Am putut să fur fără să fiu prins. Apoi am fost prins.” L-am întrebat: „A existat vreo perioadă în viaţa ta când ai simţit că deţii controlul?” După ce mi-a spus că da, l-am întrebat: „Când?” „Nu îţi spun, pentru că o să-i spui mamei.” L-am asigurat că o să păstrez confidenţialitatea. „Atunci când iau mașina mamei şi intru într-o curbă cu 100 de kilometri pe oră, mă lupt să redresez mașina, iar când reușesc, mă simt nemaipomenit!” „Chiar că îţi place aventura!” am remarcat eu, la care el a adăugat: „Atunci simt că deţin controlul. Nimic altceva nu îmi oferă acest sentiment. În rest, nu simt că sunt stăpân pe viaţa mea.”

La vârsta aceasta, mulţi tineri își pun întrebări dificile: „Cine sunt? De ce sunt în stare? Cum reacţionează oamenii la ceea ce fac? Cum va fi viaţa mea? Ce e bine? Ce e rău ?” Părinţii nu văd că acești copii trec printr-o perioadă critică și le spun mai departe: „Spală-te pe dinţi! Încheie-ţi cămașa! Să nu întârzii la școală! Să nu verși laptele!” Sunt lucruri de copil…

Copiii își pun întrebări dificile și nimeni nu știe ce se întâmplă în mintea lor şi nici că au loc toate aceste schimbări emoţionale. Îmi aduc aminte că, într-o ocazie, i-am spus unui adolescent: „Am impresia că ești deprimat atunci când te gândești la ce se întâmplă și trăiești aceste emoţii.” El mi-a răspuns: „Nu sunt deprimat. Mama este depresivă, nu eu.” Mi-am dat seama că el nu știa cum să vorbească despre emoţiile lui. Tot ce se întâmpla îl înspăimânta. Când l-am întrebat: „Atunci când ai emoţiile pe care le ai acum, ce culoare vezi în tine însuţi?”, răspunsul lui a fost: „Negru.” A putut să identifice foarte repede culoarea emoţiilor sale.

Tinerii nu înţeleg multe lucruri care li se întâmplă. Dar cred că noi putem să le facem viaţa mai ușoară, să îi ajutăm să descrie, să înţeleagă și să trăiască lucruri noi care au logică, pe care le înţeleg. Acest fapt îi va ajuta să identifice cine sunt și încotro se îndreaptă în viaţă.

Aţi amintit că acest băiat a spus că mama lui este deprimată. Probabil că avea dreptate.

Da, avea dreptate. Cred că mulţi părinţi se confruntă cu depresia, cu disperarea, se simt neputincioși în această perioadă.

Ce putem face noi, părinţii, pentru a fi puternici și sănătoși? Părinţii deprimaţi, disperaţi, slabi, care ar prefera să fugă de iadul pe care îl au acasă nu vor putea să interacţioneze cu acești tineri plini de energie și de idei nebunești. Ei au nevoie de energie și putere pe măsură, pentru a face faţă la această situaţie.

Cred că întrebarea dumneavoastră este foarte bună și deschide două subiecte. Primul este că părinţii trebuie să

fie stăpâni pe ei înșiși pentru a fi niște părinţi buni. Cu alte cuvinte, dacă se luptă cu alte probleme, nu vor avea resurse ca să fie alături de adolescentul lor.

Al doilea lucru este că părinţii care vor să înţeleagă ce se întâmplă trebuie să încerce să stabilească o legătură, să asculte. Să nu se retragă, răniţi, ci să fie deschiși faţă de tineri, să îi asculte povestind ce li se întâmplă și care este experienţa lor. Este important să continue dialogul și să comunice, să se exprime. Nu trebuie să facă lucrul acesta într-un mod autoritar, de pe poziţia de părinte. Trebuie să încerce să deschidă conversaţia, să asculte și să înţeleagă, să își spună sincer punctul de vedere, care s-ar putea să fie diferit. Dialogul trebuie însă întreţinut. Părintele trebuie să caute să obţină cooperarea, nu să stârnească certuri. Nu trebuie să spună „nu” tot timpul. Acest lucru va fi interpretat ca un efort de a se apăra pentru că se simte învins.

Părintele trebuie să se arate interesat de ceea ce face copilul și de prietenii lui. Când nu manifestă interes și îi respinge prietenii, îl respinge și pe el. Părintele trebuie să îşi exprime valorile, dar trebuie să îi permită copilului să le pună sub semnul întrebării și chiar să adopte valori diferite. Când face lucrul acesta, menţine relaţia și asigură o bază solidă pe care acel copil să își clădească identitatea. Această perioadă a copiilor de găsire a identităţii ar trebui să fie un timp de creștere, în care părinţii înșiși să găsească noi sensuri și o nouă maturitate.

Fără aceste provocări și situaţii care să le deschidă mintea, părinţii nu vor putea să se dezvolte.

Mi-aţi adus aminte de o remarcă făcută de Carolyn Saarni, care a scris o carte despre competenţa emoţională. Ea spune că toate relaţiile pe care le avem sunt tranzacţionale. Când suntem într-o relaţie, tu mă influenţezi pe mine și eu te influenţez pe tine. Dacă suntem deschiși faţă de această influenţă, creștem, ne schimbăm, ne dezvoltăm, ne maturizăm. Suntem influenţaţi de oamenii care ne iubesc și suntem influenţaţi de oamenii care refuză să ne iubească. Aveţi dreptate că, în acest dialog, în această interacţiune, în această tranzacţie care se desfășoară între părinte și adolescent, și părintele este schimbat. Noi încercăm să evităm cât putem de mult să fim transformaţi și schimbaţi. „Mă simt bine așa cum sunt. Nu vreau să mă schimb. Eu trebuie să te schimb pe tine.” Dar dacă ambele părţi sunt dispuse la schimbare, pot să crească împreună.

Provocările și problemele noi ridicate de tineri pun la grea încercare unitatea dintre mamă și tată. Poate că au existat diferenţe în stilul parental atunci când copiii erau mici, însă ei au reușit să treacă peste ele. Acum aceste diferenţe au altă amploare și alte consecinţe. Ce poate fi făcut?

Am văzut multe situaţii în care comportamentul tânărului i-a îndepărtat pe părinţi unul de celălalt. Poate că tânărul se împacă mai bine cu unul dintre părinţi pentru că acesta e mai tolerant, mai îngăduitor. El se simte mai confortabil și are o relaţie mai apropiată cu acesta, ceea ce îl îndepărtează și mai mult pe celălalt.

Știm din cercetări că satisfacţia în căsnicie e la cel mai scăzut nivel atunci când copiii sunt adolescenţi. Sunt multe lucruri care se întâmplă, copilul se aliază cu unul dintre părinţi, mereu se întâmplă ceva care schimbă dinamica familiei. Mama și tatăl nu mai au energie și timp unul pentru celălalt și astfel se înstrăinează. Anumite căsnicii se destramă în această perioadă.

Mă gândesc la un cuplu pe care l-am întâlnit acum câţiva ani și care avea doi adolescenţi. Cei doi părinţi aveau păreri diferite despre educaţie și stiluri parentale, iar adolescenţii i-au îndepărtat unul de celălalt. Căsnicia lor a fost distrusă pentru că nu au putut să accepte diferenţele în educaţia copiilor. S-au simţit trădaţi, așa că s-au certat și au avut conflicte, ceea ce le-a distrus căsnicia.

Puteţi spune ceva care să-i încurajeze pe părinţi și pe adolescenţi?

Repet, dacă părinţii au o relaţie bună cu adolescentul, cred că această perioadă va fi benefică nu doar pentru adolescent, ci și pentru ei. Dacă vă este greu, vă sfătuiesc să căutaţi ajutor. Acesta nu este un semn că sunteţi slabi sau că aţi eșuat. Vorbiţi cu cineva care vă poate ajuta să înţelegeţi ce se întâmplă și cum să aveţi o altă abordare care să funcţioneze.

Vă mulţumesc foarte mult! A fost o plăcere să fiu cu dumneavoastră și să port această discuţie.