Creştinismul a influenţat în mod decisiv istoria lumii - iar ultima ediţie specială a revistei Semnele Timpului le-a prezentat cititorilor 50 de astfel de momente cruciale. Printre ele au fost și câteva dintre ocaziile în care creştinismul nu şi-a întors şi celălalt obraz, ci a devenit călău.

Dincolo de faţa luminoasă a ceea ce înseamnă esenţa creştinismului, nu se poate nega faptul că în numele lui Iisus Christos au fost comise şi atrocităţi, uneori greu de imaginat. Poate că în mintea unora stăruie imagini din filmul Agora, în care tânăra Hypatia, filosof neo-platonician, este omorâtă de o gloată de zeloţi creştini, furioşi din cauza intervenţiilor ei în favoarea toleranţei şi a pluralismului religios. Dincolo de unele inexactităţi istorice, filmul prezintă o imagine deloc atrăgătoare a creştinilor – din persecutaţi, aceştia devin persecutori, şi încă persecutori mai cruzi decât păgânii. Este suficient apoi să amintim despre cruciade, inchiziţie, măceluri dintre catolici şi protestanţi, pentru ca aceleaşi imagini să se înghesuie în faţa ochilor.

Îmi amintesc de discuţiile pe care le aveam cu o bună prietenă. Provenind dintr-o ţară majoritar catolică, îmi spunea că toate ritualurile religioase i se par o mare farsă și că nu poate să creadă într-o biserică care are mâinile pătate de sânge. Ororile trecutului devin unul dintre principalele argumente pentru a respinge pe Dumnezeul în numele căruia au fost comise.

Argumentul statistic, potrivit căruia numărul uciderilor motivate de religie este cu mult mai mic decât numărul celor motivate de fanatism secular, nu mă încălzeşte până la capăt. Bineînţeles, se pot invoca drept exemplu numeroasele atrocităţi comise în timpul comunismului de către regimuri ateiste. Dar diferenţa de numere, oricât de considerabilă, nu poate constitui o justificare.

Şi atunci, dacă nici nu închidem ochii pretinzând că unele lucruri nu s-au întâmplat şi nici nu încercăm să le scuzăm, cum ne raportăm la ele? Ar trebui să judecăm creştinismul în principal pe baza a ceea ce Christos a învăţat şi a făcut, și nu în general pe baza acţiunilor unor oameni care au fost creştini după înţelegerea sau imaginaţia lor. În învăţăturile lui Christos nu găsesc nimic care ar putea sugera sau incita la ororile înscrise pe paginile istoriei. Dimpotrivă, dacă oamenii ar urma învăţăturile Sale pe deplin, niciun rău nu ar fi comis în numele său.

Răspunzând întrebării dacă lumea ar fi un loc mai bun fără religie, filosoful britanic Roger Scruton ne îndeamnă să ne imaginăm următoarea situaţie paralelă: să presupunem că cineva ar afirma că lumea ar fi un loc mai bun fără dragoste. La urma urmei, dragostea conduce deseori la dezastru (de exemplu, dragostea lui Paris pentru Elena care a condus la războiul troian). Oamenii pot iubi persoane şi lucruri nepotrivite. Dragostea aduce gelozie, posesivitate, obsesie şi suferinţă. În ciuda acestor lucruri, probabil că răspunsul care ne-ar veni pe buze ar fi: oricare ar fi dezastrele pe care dragostea le poate provoca, dragostea, judecată în ea însăşi şi fără a lua în calcul accidentele, este o valoare umană – probabil cea mai mare dintre valorile umane. Important este să înveţi să iubeşti într-un mod corespunzător.

Nu pot să nu recomand, la final, cititorilor acestui editorial, seria de articole cu titlul „Creștinii și instinctul persecuţiei” publicată în revista Semnele timpului între lunile iulie-octombrie 2011. Ultimul articol din această serie apare în ediţia ST a lunii ianuarie 2012.