Prilej de sărbătoare pentru româno-sceptici: România este oficial cea mai nefericită ţară din lume! O spune Barometrul global al fericirii, a cărui metodologie o puteţi verifica aici.

După așa o știre m-am așteptat la o rafală de editoriale autoflagelante în ziare și o avalanşă de imprecaţii înlăcrimate la TV. (Așa se face când locuiești într-o ţară aflată etern la „răscruce".) Încă n-am apucat să îmi verific prognoza, dar i-o iau înainte cu altă părere: eu pot fi fericită în România. Aici pot eu „tu dă bi dă best”. Serios. Dacă nu aș crede asta, aș pleca. Dar iată și ce motive am să rămân:

1. Nu cred că a vrut Dumnezeu să mă nasc în România fiindcă maternităţile din Spania sau Italia erau aglomerate în după-amiaza aceea de noiembrie. Cred că m-am născut cu un rost aici. Că circumstanţele acelui moment erau perfect calibrate ca din tot ce avea să se întâmple cu mine să rezult eu: cu gândirea, atitudinile și valorile mele, care ar fi fost altele dacă m-aș fi născut în altă parte. Asta nu înseamnă obligatoriu că va trebui să mor aici, ci că nu-mi regret contextul, fiindcă el m-a făcut ceea ce sunt și, fiindcă (în general) nu-mi e rușine cu ce sunt, am motiv să cred că același context poate să-mi dezvolte și alte abilităţi pe viitor.

2. Aș avea disponibilitatea totală de a lua viaţa de la zero într-un loc unde să cunosc mai puţini oameni decât în România sau să nu știu pe nimeni, dacă aș simţi că pot fi mai utilă acolo. Dar nu simt asta, din contră. Simt că în România am învăţat exact acele lucruri care îi folosesc ei. Și când știu că am ce îi trebuie, nu-mi vine să plec, ci vreau să rămân și să pun umărul cu alţii care vor să împingă lucrurile spre mai bine (de exemplu, cei care au avut răbdare să citească până aici).

3. Refuz să îmi văd ţara prin prisma bancului „frumoasă, păcat că e locuită". Ba chiar, gândindu-mă la frumuseţea sălbatică a unor locuri românești, aș crede că ele există tocmai ca să îi facă pe cei care o locuiesc să dorească să fie și ei mai frumoși.

4. Am locuit o perioadă (scurtă) în Germania. Acolo am înţeles că a vorbi nativ aceeași limbă cu cineva e un atuu uriaș atunci când contează pentru tine să îi înţelegi pe ceilalţi și să creezi legături profunde și durabile. Și mi-am dat seama că pentru mine contează mult.

5. Nu sunt oarbă. Văd gunoaiele de pe stradă, văd furtișagurile (citesc și corupţia prin ziare), și murdăria sufletească a românului gata să te scuipe dacă asta e ce trebuie ca să-ţi ia faţa. Dar văd și că, acum, în locul în care sunt, între oamenii care îmi sunt aproape, am sens. Aici am lângă mine oameni care mă iubesc și pe care îi iubesc, am lucruri frumoase pe care le pot contempla și am simţământul unei misiuni care mă depășește, mă înglobează și promite să mă facă fericită.

Peste toate, cred în proverbul gandhian „fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume", fiindcă istoria i-a verificat eficienţa. Și plănuiesc să o verific și personal. E oricum mai palpitant să creez locul acela în care vreau să fiu, decât să caut să îl ocup de-a gata.