Săptămâna trecută, gruparea Stat Islamic a decapitat 21 de creștini egipteni în Libia. Nu 1, nu 2, nu 3 din 5, ci 21. Nu budiști, nu hinduși, nu confucianiști, nu atei, ci creștini, de la primul la ultimul. Potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului, săptămâna aceasta gruparea ar fi răpit 90 de creștini, din satele kurzilor, din nord-estul Siriei. Deja știm ce urmează să vedem.

Egiptul a răspuns cu furie și determinare pentru a căuta răzbunare. În timp ce armata a lansat prompt atacuri aeriene asupra SI, acasă familiile îndoliate își exprimau durerea și furia la televiziunea naţională. Revolta este naturală, furia are motive bine întemeiate, doinţa de răzbunare își găsește înţelegere și sprijin. Dar după ce toate acestea trec, rămâi să te întrebi dacă totuși ai procedat bine.

Creștini sunt omorâţi și alţi creștini sunt chemaţi la rampă să dea un răspuns. Anne Alfred este o cântăreaţă creștină egipteancă al cărui videoclip a devenit viral săptămâna trecută în Egipt, după moartea celor 21 de creștini. Anne face o pledoarie pentru punerea în practică a milei creștine ca direcţie de abordare a SI, ceea ce înseamnă în primul rând iertare. Anne îl citează pe Iisus, spunând „Iartă-i, Tată, căci nu știu ce fac.”

 

În mod ciudat, videoclipul datează tocmai din mai 2011, după ce protestele din Egipt au alimentat violenţele dintre creștini și musulmani. Astăzi însă, creștinii și musulmanii egipteni împărtășesc și dau mai departe acest mesaj. Este un lucru pe care l-a observat și Anne pe site-urile de socializare, unde numărul vizualizărilor clipului a explodat, și este ceea ce spune și părintele Antonious Thabet, preot al bisericii copte „Sf. Marcu”: „Ce s-a întâmplat săptămâna trecută i-a adus pe creștini şi pe musulmani împreună. Sunt una în sentimente”, a declarat părintele pentru un reportaj BBC. Acest lucru arată nu doar că o asemenea abordare este posibilă, ci și că este preferată de un grup poate neomogen din punct de vedere religios, dar omogen în faţa ameninţării teroriste.

Pare cel puţin ciudat și greu de îndeplinit dincolo de retorică, în condiţiile în care toţi creștinii știu oricum ce ar trebui să facă. Și greu și este, dacă ne bazăm numai pe sentimente. Cum poţi ca în faţa pierderii cuiva drag, în faţa unei ameninţări naţionale și în faţa unei crunte barbarii, să reverși deodată sentimente de compasiune, empatie, dragoste și iertare? Este la fel de imposibil ca transformarea apei în vin sau a plumbului în aur. Asta când ne bazăm pe sentimente.

Dar când ne bazăm pe raţiune? Stephen Hawking este un om de știinţă. Nu este nici credincios și nici sentimental, dar gândirea lui logică îl conduce către o idee eminamente creștină. Fizicienii sunt notorii pentru scenariile lor apocaliptice și Hawking este unul dintre ei, însă, lăsând la o parte inteligenţa artificială, invaziile extraterestre sau distrugerea universului, un inamic ce ne-ar putea veni de hac mai repede – și care, după Hawking, reprezintă cea mai negativă trăsătură umană – este agresivitatea. Combinaţia dintre agresivitatea umană și capacităţile nucleare, care nu sunt altceva decât un produs brut al acesteia, ar putea însemna „sfârșitul civilizaţiei”, „sfârșitul rasei umane”, spune Hawking.

Nu este nimic mai terifiant decât să fii lăsat la mila semenilor tăi”, spunea Irene Fagel, supravieţuitoare a Holocaustului. Omul este înclinat spre rău, iar acest lucru a fost demonstrat de nenumărate ori de-a lungul timpului, în studii sociologice și antropologice, realizate și pe copii, și pe adulţi. Propria noastră bestialitate ne-ar fi decimat demult dacă nu am fi avut totodată capacitatea de a înţelege dragostea. Nu ar fi ajuns să o simţim, pentru că sentimentele ard, se consumă și se schimbă, chiar se radicalizează. Tocmai asta este marea lecţie a creștinismului, exerciţiul raţional. Când Iisus vorbește despre iubirea semenilor și iubirea dușmanilor nu Se referă la o dragoste sentimentală, ci la una raţională: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu” (Ioan 8:42).

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.