România este în criză economică și FMI și-a cam pierdut răbdarea cu promisiunile nerespectate de către guvernanţi. În timp ce fondul problemei nu mai este un secret pentru nimeni – de ani de zile cheltuim mai mult decât ne permitem – în ceea ce privește soluţia, nu există multe alternative. Cheltuielile publice trebuie reduse sau taxele crescute. Soluţia aleasă, însă, relevă bube vechi și persistente ale sistemului de management al finanţelor publice în România.

    S-o luăm pe rând. Reducerea cheltuielilor este varianta preferabilă, mai ales în timp de criză. O povară fiscală suplimentară asupra unui sector privat deja grav afectat de criză ar însemna ștrangularea totală a economiei și parafarea sentinţei la o recesiune şi mai îndelungată.

    Rămân așadar cheltuielile. Cele pentru investiţii, vitale pentru relansarea economică, și așa sunt mici. Reducerea lor este, clar, o non-soluţie. Economiile care s-ar putea face prin reducerea corupţiei din sistemul achiziţiilor publice ar putea fi importante. Însă acesta este un subiect tabu. Pentru că în primul rând, în mod oficial, achiziţiile publice se fac într-o manieră transparentă și conformă cu normele europene. Cel puţin pe hârtie. Oricum, experienţa ultimilor ani ne arată că lupta împotriva corupţiei în România este deocamdată o luptă cu morile de vânt. Boala este mult prea extinsă ca să poată fi vindecată cu viteza la care ne presează pieţele financiare. Un angajament al guvernului în acest sens n-ar avea nicio credibilitate.

    Au mai rămas cheltuielile salariale. Necesitatea reducerii acestora a fost discutată încă de la prima misiune a FMI, de anul trecut. S-au perindat idei rezonabile din punct de vedere economic și social: reducerea discrepanţei salarizării bugetarilor, reducerea sporurilor excesive, evitarea cumulului de venituri de la bugetul de stat, raţionalizarea numărului de funcţionari. La un an de la angajamentul solemn al guvernului în faţa FMI și UE, evoluţia fondului de salarii este mai degrabă oscilantă, decât descendentă. Câteva disponibilizări ici și colo, câteva zile fără plată, ca să zicem că am mai redus din cheltuieli, pentru că urma să vină FMI-ul. După ce trecea „primejdia”, din nou nimic.

    Acum s-a îngroșat gluma. Criza din zona euro face pieţele să fie nervoase. Nu ne permitem să pierdem acordul cu FMI-ul. Problema e că nimeni nu ne mai crede că suntem în stare să disponibilizăm funcţionarii care doar beau cafele și fumează, să oprim cumulul de funcţii (și implicit și de salarii), să reducem salariile celor prea bine plătiţi pentru serviciul (sau deserviciul) adus naţiunii. Suntem mult prea balcanici pentru a putea lua decizii raţionale și eficiente.

    Aşa că „bang” – 25% mai puţin pentru toţi bugetarii. FMI-ul nu îşi permitea să propună oficial o măsură atât de anti-socială. Dar probabil că a sugerat-o. Oricum, o susţine. Din punct de vedere economic este cam singura şansă care ne-a mai rămas. Din cauza incapacităţii de a face ceea ce trebuie, când trebuie. În România, cureaua se strânge acolo unde se mai poate, în ceasul al 12-lea, când totul stă să explodeze. Cui să-i pese de victime?

Cristina Modoran este economist și scrie pentru rubrica ST Guest Contributors.