„Biserica te ceartă", dar Sfânta Moarte „acceptă pe oricine, cu şi fără defecte", mărturiseşte una dintre primele persoane care s-au alipit acestei credinţe. Schelete în altare şi pandantive în formă de cranii, desprinse parcă dintr-un film horror, sunt detalii cu care credincioşii Morţii sunt obişnuiţi. Unii vorbesc despre binefacerile Sfintei Morţi – bolnavi care s-au însănătoşit, deţinuţi care au evadat din penitenciare sau prostituate care sunt ocrotite, ca să nu li se întâmple ceva rău. Sântă Moarte, păzeşte!

Citesc în Foreign Policy că în Mexic o nouă religie înlocuieşte, parţial, catolicismul tradiţional. Este cultul Sfintei Morţi, nu o religie „nouă", ci o simbioză între anumite elemente ale religiei catolice şi străvechile credinţe hispanice în Mictlantecuhtli şi Mictlancihuatl – Domnul şi Doamna morţilor. Mii de lăcaşuri dedicate Morţii. Peste două milioane de adoratori. 

În fapt, cultul Morţii este o religie a săracilor, a celor care trăiesc în mizerie, în incertitudine, de pe o zi pe alta. Criza economică a accentuat această stare, aruncându-i pe mulţi în braţele Morţii. Ce straniu! Oamenii o roagă pe Sfânta Moarte să îi apere de rele şi de moarte. Adoratorii spun că nu este nimic neobişnuit în religia lor şi că virtuţile şi dragostea sunt ceea ce caută ei (şi poate le şi găsesc).

Expansiunea acestui cult mă face să mă gândesc la motivele pentru care omul simplu nu mai găseşte linişte, mângâiere şi ajutor în biserică (oricare ar fi ea), căutându-şi izbăvirea oriunde altundeva. Pe de o parte, e lesne de înţeles că o religie care te acceptă „aşa cum eşti", fără să-ţi pretindă schimbări de caracter, este mai de dorit decât una care te supune caznelor deparazitării morale. Pe de altă parte, e adevărat şi că bisericile par să reflecte tot mai puţin – prin clericii şi membrii lor – bunătatea lui Christos, acea bunătate care îi atrăgea pe oamenii simpli.

Cine are nevoie de dogme lipsite de viaţă, de ritualuri monotone sau de porunci scrise în piatră ca pentru oameni de piatră? Într-un timp al austerităţii, oamenii au nevoie de o religie care să le răspundă nevoilor actuale, nu doar de promisiunea unui viitor luminos în veacul care va să vie. Bisericile trebuie să coboare pe stradă, să se amestece în mulţime, să le întindă mâna cerşetorilor şi amărâţilor, să-i hrănească pe flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să le zâmbească acelora uitaţi de soartă. Parcă aşa făcea Christos…