Când am citit opinia celui mai bogat om din India despre filantropia occidentală, alimentată de contribuţiile opulente ale marilor companii, mi-am amintit de ce nu cred că a le oferi săracilor strictul necesar e adevărata soluţie pentru sărăcie.

Când am citit opinia celui mai bogat om din India despre filantropia occidentală, alimentată de contribuţiile opulente ale marilor companii, mi-am amintit de ce NU cred că a le oferi săracilor strictul necesar e adevărata soluţie pentru sărăcie.

E suficient să ne uităm un pic în ograda noastră pentru a realiza un risc foarte semnificativ pe care îl prezintă modelul carităţii occidentale. Donaţiile cresc dependenţa de donator și diminuează spiritul antreprenorial al celui care primește. Altfel spus, într-un sistem bazat pe „cel mai avut plătește, cel mai sărac primește", săracul nu este provocat să iasă din condiţia lui, ci încurajat să rămână dependent de strictul necesar care i se oferă. Magnatul indian Mukesh Ambani, cel mai bogat om al Indiei, spune că atitudinea indienilor faţă de generozitate conferă săracilor mai mult respect de sine. 

Obiectivele filantropiei nu trebuie sa aibă nimic în comun cu reclama pe care și-o doresc donatorii și spectacolele organizate adesea în jurul actelor filantropice. Primul obiectiv al filantropiei, valabil atât la un nivel micro (cerșetorul de la colţul străzii), cât și la un nivel macro (comunităţile sărace), este să facă posibil startul pentru independenţă care trebuie să devină o realitate sustenabilă, durabilă pentru cel care primește sprijinul.

Sunt convinsă că asta voia să transmită și Ivan Illich, în discursul „To Hell With Good Intentions", când vorbea despre voluntariatul individual. Illich a folosit cuvinte foarte dure la adresa „binefăcătorilor" nord-americani al căror voluntariat „misionar" îl considera o „invazie benevolentă", jignitoare, ipocrită și izvorâtă din sentimente și concepte alienate. Voluntarii de-o vară îi „seduc" pe cei din societăţile „subdezvoltate" să își dorească beneficiile lumii bazate pe belșug și realizare, o lume după care vor rămâne tânjind când voluntarii vor pleca acasă. Societăţile „evanghelizabile" funcţionează însă după coordonate cu totul diferite de cele ale societăţii americane, motiv pentru care a impune viziunea americană asupra a ceea ce înseamnă calitatea vieţii corupe sistemul de funcţionare al societăţii respective.

Sintetizez în câteva puncte ce am reţinut din acest discurs și mi se pare că se aplică și după 43 de ani câţi au trecut de când a fost rostit:

1. Când te simţi îndemnat să ajuţi, întreabă-te care e motivaţia pentru care vrei să te implici. Dacă o conștiinţă vinovată te împinge să faci acte de caritate, te poţi aștepta ca ele să fie respinse, iar tu să fi tratat cu dispreţ („hit or spit", zicea plastic Illich). Dacă ești nevoit să îţi „sacrifici" vara ca să dai o mână de ajutor… n-o sacrifica.

2. Nu merge într-o expediţie de ajutorare fără să ai o bază decentă de punţi de comunicare cu cei pe care vrei să îi ajuţi (să le cunoști limba, mediul, mentalitatea). Altfel, la capătul experienţei nu vei avea pe baza a ce să îţi evaluezi realist impactul.

3. Încearcă să anticipezi în ce constă succesul, de ce depinde el și, în aceași măsură, întreabă-te ce ar putea merge rău și cum poţi evita asta.

4. Nu pleca urechea la laudele celor din jur. Oamenii irosesc cu multă ușurinţă cuvinte de laudă, motiv pentru care confirmările lor nu pot fi luate ca reper absolut. Voluntariatul poate să pară cool, din exterior, dar numai cine s-a luptat din interior știe cu adevărat cât valorează munca lui și cât nu.

Ce e rău în faptul că azi e la modă să fi voluntar? Pe termen scurt, poate părea că avem numai de câștigat de pe urma trendului. Se mai hrănește un copil, se mai strânge o hârtiuţă, se mai plantează un copăcel… Însă pentru ca beneficiile să fie durabile este nevoie ca acţiunile acestea să nu fie volatile ca moda. Ele trebuie să reconstruiască funcţionalitatea comunităţii în care au loc. Tocmai de aceea, ca și Illich, cred că voluntariatul eficent nu se face dintr-un prisos de sine, de bani, de cunoștinţe, și nici dintr-o încercare de a compensa pentru propria inferioritate, vinovăţie sau frică. Până la urmă voluntariatul înseamnă să-ţi pese. Iar efectul acestui interes autentic pentru binele altuia va fi eliminarea și a fanfaronadei și a jumătăţilor de măsură.