O campanie recentă împotriva epidemiei de obezitate infantilă compară mâncarea de tip fast-food cu heroina. Pe termen scurt și mediu, consecinţele poate nu sunt la fel de vizibile și dramatice, totuși cine ar risca să-i dea numai o doză copilului său? Când vine vorba de mâncare, dimpotrivă, ne scuzăm că numai o porţie („medie, dragă – doar nu XXL!”) nu-l omoară. Să fie puiul mamii fericit. Azi un McPuișor, mâine o găleată de aripioare prăjite, uite-așa crește puișorul ca Făt-Frumos, într-un an cât alţii în zece, dar pe lăţime.
La nivel global, există aproximativ un miliard de persoane supraponderale, între care peste 400 milioane sunt obezi. Numerele sunt în creștere. Pe de altă parte, acum câteva săptămâni ONU a raportat pentru prima dată scăderea numărului de oameni subnutriţi sub 1 miliard (925 milioane mai precis, dar e important că s-a coborât sub pragul psihologic). Ce se întâmplă cu cei care încep să aibă ce mânca? Au acces la hrană sănătoasă și consistentă sau doar la alimente pline de calorii, dar dezechilibrate nutriţional?
Ellen Gustafson, creierul unui popular proiect pentru combaterea foametei, explică evoluţia statusului nutriţional în corelaţie cu cel socio-economic. Drumul de la foame la bunăstare merge cam așa: subnutrit, apoi obez și abia când ajungi la un nivel economic rezonabil devii normoponderal. Traseul nu se desfășoară neapărat de-a lungul unei vieţi. În majoritatea cazurilor, între două din aceste stări e cale de o generaţie. Bunicul care stă într-un sătuc uitat de lume abia își duce zilele, în timp ce fiul pleacă la oraș să scape de mizerie. Câinii cu covrigi în coadă sunt doar o metaforă, așa că fiul muncește și poate mânca ce-i place. Ajunge adesea să aibă o alimentaţie dezechilibrată, iar de sport cine să mai aibă timp? Într-o generaţie s-a produs tranziţia de la subnutriţie la obezitate. A doua etapă cred că e mai evidentă: prin educaţie și ceva disciplină reușește să ajungă la o greutate sănătoasă.
Dacă ni se pare că în România problema alimentaţiei e minoră, că doar n-am văzut de mult un copil numai piele și os, atunci hai să numărăm copiii supraponderali de pe stradă. Ei sunt omologii copiilor cu burtici voluminoase, cărora le numărăm coastele în fotografiile din Africa. Diferenţa e că ai noștri nu trebuie să scormonească prin gunoaie după mâncare, ci primesc gunoiul frumos împachetat, eventual și cu o jucărie lângă. Foametea și obezitatea nu sunt la poli opuși, ba sunt chiar vecine. Sunt feţe ale aceleiași monede: mâncarea proastă.
Încheind cu mesajul campaniei de care am amintit în introducere, nu-i așa că nu i-ai injecta droguri copilului tău? Atunci de ce să i le pui în mâncare?
