Dacă ar trebui să descrieţi ultimul an din viaţa dumneavoastră printr-un singur cuvânt, care ar fi acesta? De-a lungul anilor, am adresat această întrebare prietenilor și rudelor, iar cel mai frecvent răspuns a fost „aglomerat” (cu sinonime precum „înceţoşat”, „haotic” sau „un rollercoaster”). Suntem cu adevărat surprinși de aceste răspunsuri?
La sfârșitul anului trecut, m-am întrebat acelaşi lucru. A fost un an plin – am călătorit de trei ori peste hotare, afacerea mea a crescut, am legat prietenii noi şi am strâns multe amintiri frumoase. Ar fi trebuit să am un termen interesant pentru a numi acest an. Dar, pe măsură ce mă gândeam la acest lucru, m-a cuprins panica, descoperind că, dacă trebuia să fiu onestă, cuvântul căutat era acelaşi: „ocupat”. Ca un tren de mare viteză, gonind spre destinaţia lui, anul a zburat pur şi simplu, iar eu am călătorit prea repede pentru a putea simţi parfumul florilor sălbatice.
Hotărâtă să fac o schimbare, mi-am propus să iau măsuri pentru ca anul acesta să fie diferit. Mă voi mișca mai încet, mă voi concentra asupra timpului prezent și voi „trăi clipa”. Dar după câteva săptămâni, pe măsură ce vechile obiceiuri reveneau, mi-am dat seama că „a trăi clipa” este mult mai complicat decât pare.
Încercarea de a înţelege relaţia cu timpul
Adesea folosim această propoziţie ca pe un sfat inspiraţional, sperând că ne va ajuta să controlăm trecerea timpului sau să stoarcem mai mult de la viaţă. Este un gând frumos, dar, din păcate, aspiraţia de a „trăi clipa” este ruptă adesea de realitate. Să ne gândim doar la imaginile de vis de pe Pinterest cu tineri adulţi care se bucură de verile europene sau cu yoghini care meditează pe stânci însorite. Primul obstacol în calea „trăirii clipei” este faptul că aceasta este adesea redusă la o latură estetică, în care sunt aglutinate elemente diferite, de la aventuri pline de adrenalină la mișcarea slow-living (încetinirea ritmului) și chiar la spiritualitatea orientală.
Ani de zile, am urmărit influenceri care adoptaseră mişcarea slow-living, sperând printr-un miracol că îmi vor transforma personalitatea dependentă de grabă. Dar, în mod ironic, acest lucru nu m-a încetinit, ba chiar a făcut ca viaţa să pară mai grăbită.
Deși mişcarea de încetinire a ritmului fi o sursă de inspiraţie, ea creează totuşi un standard imposibil de atins. Pentru o persoană obișnuită, care jonglează cu munca, familia și cerinţele zilnice ale vieţii, supravieţuirea înseamnă un program încărcat. Încercarea de a încetini ritmul se poate dovedi irealizabilă – mai ales atunci când implică adăugarea unor cerinţe precum practicarea meditaţiei dimineaţa ori înlocuirea tuturor produselor de curăţenie cu uleiuri esenţiale bio.
Ceea ce nu realizăm adesea este că încetinirea vieţii (dincolo de aspectul estetic) necesită eliminarea radicală – sau reprioritizarea – muncii, angajamentelor, chiar și a relaţiilor. Acest lucru îi poate dezamăgi pe cei dragi, poate irosi oportunităţi, poate necesita sacrificii financiare sau poate modifica fundamental percepţia oamenilor asupra „succesului” nostru. Nu e de mirare că este chinuitor să încetinim.
Sabotajul din partea mediului
Dacă sacrificiile necesare pentru a încetini nu au fost suficiente, ritmul rapid al vieţii din orașele moderne (cum este cel din Sydney, unde locuiesc) face lucrurile și mai dificile. Viaţa devine o ceaţă în care plutesc termene limită, deplasări, liste cu lucruri de făcut şi pauze pentru divertisment. Suntem în permanenţă concentraţi pe următorul lucru.
În cartea sa Good Enough, Daniel Milo numește acest fenomen „elsewhereism” – nevoia constantă de a căuta ceva „mai bun” în altă parte, fie că este vorba de un loc de muncă, un partener sau chiar o ţară nouă. Deși acest impuls alimentează progresul, el generează și nemulţumire.
Nu reușim să ne dăm seama că fiecare „mai bine” vine cu propriul set de provocări și rămânem convinși că împlinirea nu este niciodată la îndemâna noastră.
„Omul modern crede că pierde timp atunci când nu face lucrurile rapid; cu toate acestea, el nu știe ce să facă cu timpul pe care îl câștigă, cu excepţia uciderii lui”, punctează psihologul Erich Fromm. Cu alte cuvinte, încercăm să facem fiecare minut mai eficient, dar, când reușim să câştigăm timp, îl umplem cu mai multe sarcini, convinși că, odată ce ajungem „deasupra tuturor lucrurilor”, ne vom putea bucura în sfârșit de viaţă.
Una dintre cele mai bune descrieri ale acestui paradox se găsește în cartea lui Oliver Burkeman, 4000 de săptămâni, unde autorul descrie modul în care instrumentele de productivitate de pe internet, deși promit să facă totul mai convenabil, în cele din urmă ne expun la mult mai multe potenţiale utilizări ale timpului, atrăgându-ne într-o capcană:
„Facebook, de exemplu, reprezintă o modalitate extrem de eficientă de a rămâne informat cu privire la evenimentele la care ţi-ar plăcea să participi. Dar este, de asemenea, o modalitate garantată de a auzi despre mai multe astfel de evenimente decât cele la care ar fi posibil să ia parte cineva. E-mailul este un instrument de neegalat pentru a răspunde rapid la un volum mare de mesaje. Doar că, dacă nu ar fi existat, nu am fi primit toate aceste mesaje.Tehnologiile pe care le folosim pentru a fi «deasupra tuturor lucrurilor» ne dezamăgesc întotdeauna în final, deoarece amplifica dimensiunea «tuturor lucrurilor» pe care încercăm să le depășim.”
Credem că, dacă lucrăm mai repede, vom avea timp să trăim, dar cu cât creştem eficienţa, cu atât mai ocupaţi devenim. Adevărata problemă nu este legată de cât de mult avem de făcut, ci de convingerea că valoarea noastră depinde de cât de mult reuşim sa facem.
O soluţie mai bună
În mod ironic, de multe ori credem că „trăim clipa” atunci când ne grăbim să ne îndeplinim sarcinile sau ne luptăm pentru ceva ce ne dorim în viitor. De fapt, toate acestea sunt încercări deșarte de a evada din realitate. Pentru a trăi cu adevărat clipa, trebuie să ne implicăm în realitate. Pașii practici, cum ar fi stabilirea unor limite pentru folosirea tehnologiei sau petrecerea unui timp de calitate cu cei dragi, ne pot ajuta, însă a fi ancoraţi în prezent implică o schimbare de mentalitate. Şi putem începe cu recunoștinţa.
Ancorarea în realitate înseamnă să fim recunoscători pentru ce avem deja, mai degrabă decât să căutăm împlinirea în altă parte. Acest lucru este radical în societatea noastră, în care progresul este determinat de concentrarea asupra a ceea ce lipsește. Acest efort constant favorizează un sentiment de penurie – fă mai mult, obţine mai mult, fii mai mult.
Recunoștinţa se întemeiază pe ceea ce avem deja. Ea ne obligă să nu mai privim înainte și să remarcăm bogăţia momentului de acum.
Din nefericire, suntem adesea prea absorbiţi de ce avem de făcut pentru a ne mai aminti măcar să fim recunoscători. Un remediu bun este acela de a face un pas înapoi și de a petrece mai mult timp în natură. Există un motiv pentru care asociem dorul existenţial cu privitul la stele sau contemplarea oceanului.
Natura oferă o perspectivă mai largă asupra vieţii, amintindu-ne de propria noastră mortalitate și insignifianţă. Așa cum spunea celebrul astronaut Carl Sagan în Pale Blue Dot, „Uită-te din nou la acel punct. Acela este aici. Acolo este acasă. Aceia suntem noi … un fir de praf suspendat într-o rază de soare”. Regele David a fost de acord cu Sagan: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19:1).
Deși confruntarea cu mortalitatea noastră poate fi copleșitoare, nu este ceva de care să ne temem. Mai degrabă, ne ajută să prioritizăm ceea ce contează cu adevărat: relaţiile, scopul, conectarea. A trăi clipa înseamnă să ne aliniem viaţa cu aceste valori, ceea ce ne va ajuta să încetinim.
Valoarea noastră nu provine din ceea ce facem, ci din identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.
În cele din urmă, trebuie să ne redefinim valoarea. Într-o lume care asociază valoarea cu productivitatea, trebuie să ne amintim că valoarea noastră nu provine din ceea ce facem, ci din identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Adevărata mulţumire vine atunci când acceptăm ca Dumnezeu este Dătătorul lucrurilor bune, având încredere că El ne va satisface toate nevoile (Filipeni 4:19). Așa cum ne reamintește evanghelistul Matei, nu trebuie să ne zbatem să obţinem ceea ce avem nevoie – Iisus ne invită să ne odihnim în El (Matei 11:28), pentru că Îi aparţinem.
A trăi clipa nu este un lux rezervat celor puţini, ci o alegere pe care o putem face cu toţii. Cu o schimbare fundamentală de perspectivă și de priorităţi, ne putem implica pe deplin în prezent și putem experimenta o viaţă mai bogată și mai plină de sens, având încredere că Dumnezeu este cu noi la fiecare pas. Chiar și în agitaţie și imperfecţiune, putem avea pacea de a ști că ceea ce avem este îndeajuns.
Maryellen Hacko este ilustratoare şi locuiește în Sydney, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
