După o dezbatere care a antrenat nenumărate vociferări, primăria New York-ului a aprobat construirea unui centru cultural islamic (cuprinzând şi o moschee), în apropiere de Ground Zero.
Având în fundal Statuia Libertăţii şi fiind înconjurat de liderii religioşi ai statului, primarul Bloomberg a ţinut un discurs inspirator, în care a reclamat că americanii „şi-ar trăda valorile – şi s-ar lăsa jucaţi pe degete de duşmanii lor – dacă i-ar trata pe musulmani altfel decât pe ceilalţi oameni." Bloomberg a explicat că a ceda în faţa „sentimentului popular" şi a le refuza musulmanilor autorizaţia pentru construirea centrului ar fi „o victorie acordată teroriştilor."
În ciuda faptului că numeroase voci s-au pronunţat împotriva construirii, Asociaţia familiilor victimelor atentatului terorist de la World Trade Center – September 11th Families for Peaceful Tomorrows – a transmis un mesaj de „sprijinire fermă" a ridicării centrului islamic, deoarece acesta are ca scop „promovarea toleranţei interreligioase şi a respectului."
Moscheea de la WTC e un exemplu macro a ceea ce se întâmplă cu oamenii atunci când sunt puşi în faţa opţiunii de a ierta: încep să se împartă. Unul care a simţit zădărnicia durerii nu va considera că se face dreptate atunci când durerea lui e oglindită (întotdeauna imperfect) de durerea celuilalt. Ba chiar va încerca să oprească suferinţa înainte ca ea să mai atingă şi pe altul, fie el chiar şi cel care a generat-o. Altul, în schimb, amorţit de durere, va crede orbeşte că singura modalitate de a se elibera sau de a-şi recăpăta puterea e să provoace suferinţă celui care l-a lovit.
Pentru că mulţi văd iertarea ca pe o accentuare a vulnerabilităţii, a ajuns să ni se pară bizar sau deplasat când cineva iartă. E contra firii umane să renunţi la răzbunare, dar e contra-creştin să te răzbuni. Ca soluţie supraomeneasă, iertarea ne surprinde şi ne contrariază.
Când cel pe care l-am rănit acceptă durerea pe care i-am pricinuit-o ca fiind a lui, singur, fără să îmi ceară nicio despăgubire, ceva din mine rezonează cu acest sacrificiu. E o amintire a esenţei divine care a fost pusă în om când a fost creat. Cel care lasă această amintire să îl ghideze contra sentimentelor care îl împing spre răzbunare, s-ar putea să descopere un drum pe care nu va regreta că a mers.
