Ţara este îndoliată de dispariţia neaşteptată şi absurdă a unei artiste care în aparenţă avea toate motivele să fie fericită. În aceste condiţii, pare o impietate să filozofăm despre sinucidere. Dar o vom face, cu toate riscurile.

     

     Oamenii se sinucid pentru varii motive şi cauze. Rata sinuciderilor este mai crescută în ţările ex-comuniste şi comuniste, în special în cele care au făcut parte din imperiul sovietic, sugerând drept cauze dezorientarea spirituală şi problemele social-economice ale tranziţiei. Printre vârfurile acestei morbidităţii sunt însă şi Japonia, Coreea de Sud, Elveţia, Franţa, Austria, Africa de Sud, Hong Kong etc.     Pe glob, se sinucid anual cam un milion de oameni, ceea ce înseamnă cel puţin o zecime din numărul tentativelor de suicid – o adevărată pandemie. Rata sinuciderii este mai ridicată la bărbaţi (în special vârstnici), deşi tentativele de sinucidere sunt mai comune la femei. Notabil, creşte frecvenţa în rândul tinerilor.     În unele religii şi culturi, sinuciderea este păcat, în unele state chiar un delict. În altele poate fi o datorie de onoare, o soluţie onorabilă, sau chiar o cale de mântuire. Uneori sinuciderea este o formă de protest, social-economic sau politic (greva foamei până la moarte), alteori este folosită în scopuri militare sau ca o cale extremă, fanatică de distrugere a unui obiectiv inamic. Există sinucidere asistată, sinucidere iresponsabilă, când victima este sub efectul unei depresii sau psihoze puternice; poate fi îndelung plănuită sau bruscă şi improvizată; sinucidere în masă, sau prin convenţie; sinuciderea unui ciminal după comiterea unei crime; deţinuţi sinucigaşi.    Există diverse cauze ale sinuciderilor obşnuite. Disperarea în situaţii financiare aparent fără ieşire (debitori insolvabili), în dificultăţi de relaţie (dragoste, gelozie, neînţelegeri, frustrări mari) şi în alte situaţii neplăcute, este o o cauză majoră. Cauza cea mai frecventă sunt însă dezordinile psihice, în special depresia, schizofrenia, dezordinea bipolară, care pot avea explicaţii genetice. Se estimează circa 90 % dintre cazuri ca fiind psihopatologice. Alcoolismul şi abuzul de droguri duc adesea la acest final iresponsabil. Aceste cauze se pot combina foarte simplu, crescând probabilitatea actelor sinucigaşe.     Există şi cauze culturale. Curentele artistice care propagă o filozofie de viaţă nihilistă, morbidă, sau satanistă; unele secte rare spiritualist-fanatice, precum şi curente politico-religioase sau tradiţionaliste ale unor religii majore (islam, hinduism), încurajează sinuciderea, prezentând actul sinucigaş ca eroism, superioritate spirituală, virtute, aproape datorie. Doamne fereşte!     În creştinism şi în celelalte religii abraamice (iudaism şi islam), sinuciderea este privită în mod tradiţional ca o ofensă la adresa lui Dumnezeu şi o crimă serioasă împotriva sacralităţii vieţii. În special Occidentul, sub influenţa lui Augustin şi D’Aquino, a definit suicidul drept păcat şi crimă, pe temeiul poruncii decalogului (repetată în Noul Testament), care interzice uciderea, dar Codul lui Iustinian nu privea sinuciderea ca păcat.     Dacă privim mai de aproape porunca decalogului, totuşi, ea se referă la asasinat, la orice ucidere a aproapelui cu intenţie sau din neglijenţă. Uciderea în legitimă apărare sau în aplicarea pedepsei capitale după codul mozaic, nu contrazicea porunca divină. Viaţa criminalului nu era socotită mai presus de viaţa victimei. Cu privire la sinucidere, însă, atât codul mozaic, cât şi Evanghelia, tac absolut. Se prezintă într-adevăr cazuri de sinucidere, care sunt privite negativ, însă nici un imperativ şi nici o regulă nu este formulată în această privinţă. Atitudinea Scripturii este îndreptăţită, fiindcă nu puţine cazuri sunt atât de complexe încât este dificil să ne pronunţăm. În plus, ce pedeapsă s-ar putea da unui asemenea vinovat, când el însuşi şi-a administrat pedeapsa capitală ? Porunca de a-ţi trăi viaţa este înscrisă în mintea şi instinctele finţei umane, este naturală, nu este nevoie de o lege scrisă pentru aceasta.