Cam asta a fost. Odată cu momentul de maximă audienţă al ceremoniei funerare de ieri, Mile Cărpenișan nu va mai intra în atenţia publică decât incidental. Frontul său s-a închis – nu mai e subiect de reportaj – iar privirile se vor întoarce către fronturi mai fierbinţi, nu neapărat mai semnificative.

Ieri mă uitam cât de puţin s-a scris despre Mile Cărpenișan înainte cu o zi de anunţul morţii sale. După anunţ, reacţiile celor care trebuie să opineze pentru că sunt persoane publice au respectat tiparul știut. E un ritual ori de câte ori mai moare cineva cunoscut. Unii care nici nu au prea vorbit în viaţă cu omul se pronunţă de parcă ar fi fost apropiaţi. De durut, i-a durut cu adevărat numai pe unii. Nu stabilesc eu cine sunt aceștia și nici nu e scopul sau treaba acestui comentariu să pună etichete individuale. Scriu despre o atitudine, despre ansamblul care ne afectează totuși.

S-au rostit comentarii precum: Mile a fost cel mai bun, singurul profesionist, de la el aș fi așteptat schimbarea în presă, un reper ca om și profesionist, omul care ducea totul la capăt, un model de sacrificiu și dedicare, un prieten adevărat, moartea l-a luat prea curând de lângă noi, totul e nedrept, ne-a lăsat singuri, nu-mi vine să cred că este o realitate…

Cei care își știu meseria au realizat rapid clipuri emoţionante despre viaţa jurnalistului cu un accent pe câteva cuvinte selectate de pe blogul lui, care chiar te-ar fi convins că Mile avea în ultimul timp premoniţii cu privire la moartea lui prematură. Pe cine interesează dacă e adevărat sau nu (aproape sigur nu e)? Pentru televiziuni e perfect că au găsit mijloace de a augmenta emoţiile.

După moartea unui om poţi să-l faci și semi-zeu. Nu te costă nimic. Se acceptă și aduce rating. Ba chiar se consideră uman și sensibil. Problema e că de fiecare dată facem la fel. Eu unul n-aș mai vrea să aud sau să văd cum părem afectaţi o clipă de moartea omului și apoi trecem la alte subiecte de parcă nu s-a întâmplat nimic…

Mile trebuia apreciat în viaţă – fără să mă opun aprecierilor postmortem. Dar acei comentatori ar fi trebuit să încurajeze profesionalismul lui cât timp omul trăia. Ar fi trebuit să-l susţină ca să dezvolte o altă mentalitate la care spun ei că visau. Lui Mile Cărpenișan îi plătesc toţi un tribut de vorbe. E sonor și ieftin.

Ce se întâmplă azi îmi evocă un tablou tribal în care doi dușmani se luptau până la moarte și, apoi, supravieţuitorul simţea datoria să-l onoreze pe cel mort. Preocupaţi să ne luptăm unii cu alţii, găsim timp pentru a onora sau a iubi, de obicei, după moarte.N-am să închei totuși pe tonul ăsta, pentru că nu m-ar lăsa conștiinţa să nu mărturisesc că știu și altfel de oameni și, mai ales, că am scris această postare mai întâi ca un memento în propriul jurnal de drum. Sper să se vadă.

Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.