Mark Galli, editor-șef la Christianity Today povestea că forumul Global Faith din Texas l-a lăsat cu un gust amar. Asta după ce unul dintre liderii evanghelici cu greutate, prezenţi la eveniment, i-a mărturisit că nu s-a simţit confortabil închinându-se alături de musulmani și evrei. „Pur și simplu nu-mi puteam da seama dacă a cânta cu musulmanii și evreii constituie într-adevăr o închinare comună și nu sunt convins că ne putem închina împreună,” i-ar fi spus liderul lui Galli.

Mark Galli, editor-șef la Christianity Today povestea că forumul Global Faith din Texas l-a lăsat cu un gust amar. Asta după ce unul dintre liderii evanghelici cu greutate, prezenţi la eveniment, i-a mărturisit că nu s-a simţit confortabil închinându-se alături de musulmani și evrei. „Pur și simplu nu-mi puteam da seama dacă a cânta cu musulmanii și evreii constituie într-adevăr o închinare comună și nu sunt convins că ne putem închina împreună,” i-ar fi spus liderul lui Galli.

O dilemă bizară pentru un participant la un forum care promovează tocmai comuniunea între închinătorii din mai multe religii.

Ce mi-a atras atenţia în această istorie a fost replica organizatorului. Pastorul Bob Robertson, cel care s-a aflat în spatele evenimentului, se întreba care ar fi rezultatul unei astfel de politici izolaţioniste, dacă ar fi dusă până la capăt. „Cum ar fi fost dacă Billy Graham ar fi avut ideea asta? ‘Nu mă pot închina în timpul evanghelizărilor. Sunt și necreștini pe aici.’ E absurd!” a spus Robertson. Și acum vine partea interesantă: „Ce facem cu oamenii imorali care vin la biserică duminică de duminică. Habar n-am care sare dintr-un pat în altul, sau care face cine știe ce. Cine e obiectul atenţiei mele în timpul închinării, cel de lângă mine?” Cu alte cuvinte, dacă „izolaţioniștii” și-ar lua ideologia în serios, ar trebui să se izoleze și de cei care au aceeași credinţă și vicii cu duiumul.

Robertson consideră că argument forte contra izolaţionismului interreligios este tocmai acesta: dacă pe cei din biserica noastră îi acceptăm așa cum sunt, trebuie să îi acceptăm și pe cei din afara ei.

Sunt unii însă care nu tolerează nici greșelile confraţilor sau care își părăsesc biserica atunci când se simt dezamăgiţi de păcatele celorlalţi membrii ai ei. Împotriva lor se folosește adesea argumentul paiului și al bârnei (Luca 6:41,42) sub forma extremă: „taci, că nu ești mai breaz”. Metoda e utilă pentru cei care se victimizează în loc să își corecteze propriile defecte. Dar cum rămâne cu cei care chiar sunt mai breji. Nici pentru ei nu e legitim să plece? Merg tot pe firul lui Robertson. Dacă o biserică organizează programe pentru „păcătoșii” din afara bisericii, de ce îi izbește pe cei dinăuntrul ei ca și cum ar fi niște cazuri lipsite de speranţă? Cumva puterea lui Dumnezeu de a ridica omul deasupra condiţiei lui este rezervată doar pentru evanghelizări?Izolarea creștinului (de orice confesiune) e motivată, în general, fie de frică și nesiguranţă, fie de simţământul de superioritate. Dincolo de aceste cauze primare, problema este că izolaţionismul se regăsește într-o flagrantă contradicţie cu învăţătura lui Christos. Acel Christos care nu s-a rușinat să-i numească pe diverși oameni „fraţi” (Evrei 2:11). Acel Christos care a spus că dacă îi iubești numai pe cei care te iubesc, nu ești cu nimic mai bun decât cel pe care îl dispreţuiești. (Matei 5:46,47)

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.