„Mi-a luat 20 de ani să am succes peste noapte." Afirmaţia îi aparţine actorului indian Shahrukh Khan, „Regele Bollywood-ului". Peste 70 de filme la activ, 14 premii Filmfare și o distincţie guvernamentală pentru contribuţia sa la dezvoltarea cinematografiei indiene sunt suficiente motive să îl credem pe cuvânt când spune că trebuie să muncești ca să ai succes.

Dar ce se întâmplă cu oamenii care muncesc în disperare și nu ating succesul sperat? Cum de riscul de sărăcie a crescut  în Europa de la 17% la 23% în doar doi ani? Înseamnă că nu mai muncim suficient de intens? Sau nu cumva succesul mai ţine și de altceva decât de muncă?

Sunt de bun simţ afirmaţiile că succesul care durează nu se obţine peste noapte și că nu trebuie să-ţi dai la schimb valorile (castitate, sănătate, integritate) ca să ai succes. În mod clar, mult mai benefică este mentalitatea reușitei prin muncă, prin efort și perseverenţă.

Însă, la fel de adevărat este că există o gândire superioară acestei combinaţii de stoicism și competiţie capitalistă care ne cuprinde tot mai frenetic de la un an la altul.

Alain de Botton a scris o carte care arată dezavantajele obsesiei noastre de a „urca pe scara socială”. Unul dintre aceste dezavantaje este anxietatea de statut. Oamenii se îngrijorează obsesiv cu privire la percepţia altora despre ei și la măsura propriului succes. Asta fiindcă, așa cum explică autorul, „oamenii tind să se poarte mai frumos cu noi dacă suntem mai sus pe scara socială”. Botton spune că anxietatea cronică privind statutul social este un efect secundar inevitabil al oricărei societăţi democratice și egalitariene.

Și-atunci care e soluţia? Să ne întoarcem la comunism? Nu, ci mai degrabă să ne lărgim perspectiva astfel încât să cuprindă și ideea că există oameni deștepţi, capabili, harnici și buni, care deși își folosesc la maxim talentele, nu au un succes spectaculos.

Sigur că munca este utilă, însă munca în sine nu e suficientă pentru succes. Reușita depinde de o paletă întreagă de factori și circumstanţe, pe care nu avem neapărat puterea de a le controla. Există oameni care au mai puţine avantaje (educaţie, bani, statut) și dacă nu reușesc să surmonteze handicapul, nu înseamnă neapărat că sunt niște rataţi care nu au avut suficientă perspicacitate încât să își fixeze priorităţi corecte.

Și dacă realizez că între statutul social înalt și succes nu e un raport de egalitate, nu mă voi mai uita nici la mine cu dispreţ atunci când eșuez. Succesul (1) trebuie măsurat subiectiv și (2) înseamnă să faci tot ce poţi mai bine cu ceea ce ai. De aceea, un muncitor calificat, care își întreţine familia (pe toate planurile) de la o zi la alta, are mai mult succes decât moștenitorul vreunui mare patron, care își face veacul prin Bamboo. Dar cine crede în fapt asta? Las studiile să răspundă: oamenii deștepţi.