Moartea președintelui polonez în apropiere de Katyn și asocierea tragediei cu amintirea masacrului de acum 70 de ani au creat un impact uriaș asupra publicului. În România, s-a văzut limpede din reacţia de solidaritate. S-a difuzat apoi în mai multe ţări pelicula Katyn, realizată de Andrzej Wajda. În context, filmul trebuie să fi avut un efect la fel de puternic. Cred că filmul a potenţat frustrarea în faţa nedreptăţii istorice neînţelese și, mai ales, neasumate.

Moartea președintelui polonez în apropiere de Katyn și asocierea tragediei cu amintirea masacrului de acum 70 de ani au creat un impact uriaș asupra publicului. În România, s-a văzut limpede din reacţia de solidaritate. S-a difuzat apoi în mai multe ţări pelicula Katyn, realizată de Andrzej Wajda. În context, filmul trebuie să fi avut un efect la fel de puternic. Cred că filmul a potenţat frustrarea în faţa nedreptăţii istorice neînţelese și, mai ales, neasumate.

Vreau să subliniez două lucruri doar. Primul este că rușii nu sunt neapărat mai răi. Naţionalitatea opresorilor nu este factorul-cheie, așa cum se întâmplă să rezulte din dezbateri. Identificaţi tiparul, vă rog.

Masacrele hamidiene, cunoscute de asemenea ca masacrele armene din 1894-1896, au avut între 80.000 și 300.000 de victime. Execuţiile au fost rezultatul ideologiei – pe fundalul decăderii Imperiului Otoman, sultanul Abdul Hamid al II-lea a considerat comunitatea armeană creștină de pe teritoriul imperiului drept o extensie a forţelor ostile din exteriorul imperiului.

Pogromurile sistematice au urmărit curăţirea imperiului de armenii creștini. Conform rapoartelor istorice turcești, vina a fost a armenilor.

În decembrie 1937, armata japoneză a ocupat capitala Chinei, la data aceea orașul Nanking, cu o populaţie de peste 1.000.000 de locuitori. În următoarele 6 săptămâni, au fost executaţi circa 300.000 de chinezi și 20.000 de femei au fost violate. Alte surse evaluează numărul total de victime la 340.000 și 80.000 de femei violate. Până astăzi, guvernul japonez refuză să-și ceară scuze, în timp ce o parte a populaţiei civile japoneze nu crede că atrocităţile au avut loc.

Masacrele din Volhynia, între 1943 și 1944, coordonate de Armata Insurgenţilor Ucrainieni (UPA), au cauzat moartea a peste 50.000 de civili polonezi. Cel mai sonor este masacrul din vara lui 1943, când comandantul Klyachkivsky a ordonat exterminarea din regiune a tuturor polonezilor cu vârsta între 16 și 60 de ani. Recunoașterea epurării etnice este o chestiune încă dezbătută între Polonia și Ucraina.

În 1944, la Wola, trupe germane și grupuri SS au executat din casă în casă, timp de 3 zile, între 40.000 și 100.000 de civili polonezi, marcând cel mai sângeros masacru din istoria Poloniei. După sfârșitul războiului, niciun soldat german nu a fost condamnat.

Lista masacrelor din istorie este nebănuit de lungă. Iar tiparul este cam așa: lipsă de raţiune (nu de raţiuni), când au fost comise, lipsă de asumare după. Nu e vorba de otomani, ruși, ucrainieni sau germani. E vorba de sisteme și contexte care fac loc dezinhibării unor comportamente inumane absolut uluitoare.

Aș mai adăuga aici episodul lagărelor de pe pământ american, despre care nu mulţi au auzit. Aproximativ 120.000 de japonezi (mulţi dintre ei de cetăţenie americană) au fost mutaţi în lagăre după atacul de la Pearl Harbor. Prizonierii au pretins că li se încalcă drepturile civile, dar Curtea Supremă a SUA a confirmat legalitatea evacuărilor. În 1988, Congresul american a adoptat un act, semnat apoi și de președintele Ronald Reagan, prin care guvernul american le cerea scuze victimelor. Rămân ca subiect de gândire cauzele precizate în actul cu pricina: „prejudecăţi rasiale, isterie de război și eșecul conducerii politice.”

Al doilea lucru la care mă gândesc este candoarea cu care imperceptibil ne distanţăm de ziua de ieri, pentru a crede că, în lumea contemporană, așa ceva nu se poate întâmpla (din nou).

Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.