Majoritatea americanilor sărbătoresc Ziua Recunoștinţei… fără recunoștinţă. Pare un paradox, însă este expresia unei atitudini care depășește graniţele. Poate fi întâlnită pretutindeni, inclusiv pe plaiuri mioritice.

Americanii sunt în plin festin cu ocazia Zilei Recunoștinţei. Tradiţional, aceasta este o ocazie fericită ca să își exprime mulţumirea pentru ceea ce sunt sau pentru ce au primit. Însă nu pare să mai fie deloc așa.

La origine, sărbătoarea a avut o conotaţie puternic religioasă. Ea aminteşte de miraculoasa recoltă care, în anul 1621, a salvat viaţa primilor imigranţi sosiţi în Lumea Nouă de pe meleagurile britanice. Pelerinii din Plymouth aveau cui să Îi dedice recunoștinţa. Dumnezeu era acolo, iar ei o știau.

Anii au trecut, iar sărbătoarea a persistat în mentalul colectiv american. Motive ca să o păstreze aveau suficiente. Am putea spune că spectacolul curcanului a fost elementul care a ţinut sărbătoarea în viaţă, fiindcă miezul ei s-a pierdut printre clipele de distracţie. A rămas doar forma. Fondul s-a risipit.

Acest fapt este demonstrat chiar de un sondaj de opinie recent realizat. Doar 40% dintre americanii care participă la cina de Thanksgiving intenţionează să exprime deschis un motiv pentru care sunt recunoscători. Și doar un pic mai mult de jumătate (52%) și-au propus să rostească o rugăciune înainte de cină.

Pare să fie o distanţă uriașă între atitudinea americanilor de astăzi și povestea celebrei Polyanna, fetiţa care permanent găsea motive de încântare în tot ceea ce o înconjura. De la Secretul mulţumirii s-a făcut un salt în timp, dar și în atitudine. Americanii sunt exponenţii unui stil de viaţă care și-a pierdut consistenţa și esenţa, dar în realitate, cu toţii suntem luaţi de val și ne este greu să ne oprim.

Nemulţumirile ne invadează existenţa. Șmecheriile autorităţilor, salariile pitice, inflaţia galopantă, șeful enervant sunt tot atâtea motive care să alimenteze lipsa de recunoștinţă. Ca bonus vine și spiritul de concurenţă, pe care este construită societatea modernă. Sunt suficiente justificări pentru spor în nemulţumire și creionarea unei vieţi zbuciumate și lipsite de liniște sufletească.

De ce am ajuns aici? Fiindcă ne-am desprins exact de ceea ce ar putea colora viaţa, dându-i un sens concret. Ovidiu Hurduzeu, un scriitor român stabilit în SUA, vorbeşte în una dintre cărţile sale (Sclavii fericiţi) de totalitarismul orizontalei. Este vorba de o axă valorică dezechilibrată, în care „verticalitatea a fost incinerată”. Drept urmare, trăim într-o lume în care ni se oferă forme, dar ni se refuză înţelesuri, în care ni se dă coaja, dar ni se răpește substanţa.

Citindu-l pe Titu Maiorescu referindu-se la formele fără fond ca la un fel de brand românesc, puteam concluziona că suntem unici. Acum putem să fim liniștiţi. Și americanii sunt acolo. Au golit o sărbătoare de esenţa ei, fiind fascinaţi de ambalaj. Iar ocaziile se ţin lanţ. Vine imediat Crăciunul, cu spectacolul de jocuri de lumini și surogate în vitrine.

Explicabil, dacă ţinem cont de ceea ce spunea Guy Debord atunci când vorbea despre societatea spectacolului, una în care miza nu mai este profunzimea. Ce anume generează această schimbare de perspectivă? Spectacolul apare atunci când „marfa a ajuns să ocupe în totalitate viaţa socială. Nu numai că raportul cu marfa devine vizibil, dar nu se mai vede nimic în afara lui: tot ce se vede este lumea sa.”

Teologul Max Lucado amintea că erupţia de nemulţumire a apărut odată cu apariţia primilor oameni. Ingratitudinea este păcatul originar, consideră Lucado. De ce? Fiindcă pentru primii oameni, Edenul nu a fost suficient. Au vrut mai mult. Au aspirat la ceva străin de fiinţa lor. Nu fără motiv, Lucado lansează o întrebare retorică: „Dacă ar fi ales recunoștinţa, nu ar fi fost lumea de astăzi diferită?”

Însă nu au ales-o. S-au înfruptat din surogate și au sperat ca acestea să le coloreze mai mult viaţa. De atunci, formele fără fond umplu un gol din care lipsește Însuși Dumnezeu. Nihil sine Deo a devenit o deviză lipsită de substanţă și suport.

Dar poate că tocmai în acest derapaj stau pitiţi germenii unei nemulţumiri salvatoare. Una care să oprească omenirea din parcursul prăbușirii iminente. Ar fi șansa unei simplificări a vieţii și găsirii reperelor pierdute. Mulţumirea de sine se poate converti în nemulţumire, iar nemulţumirea de viaţă în recunoștinţă. Oricum spectacolul se va încheia. Cortina va cădea. Și atunci întrebările vor abunda. Ce vom răspunde?