În viaţă, cu toţii trecem prin experienţe care mai târziu devin povești de ţinut nepoţii cu gura căscată și urechile ciulite, însă aventura lui Mauro Prosperi este cu adevărat unică.

În 1994, pe când avea 39 de ani, fostul olimpic la pentatlon avea să treacă prin cea mai provocatoare experienţă a vieţii sale, ce avea să îi testeze capacităţile fizice, creativitatea, ingeniozitatea, limitele psihice și chiar voinţa de a trăi. Testul avea să fie atât de dur, încât Mauro a trebuit să semneze un formular în care să menţioneze unde să fie transportat corpul său, în caz de moarte. Pe atunci avea soţie și trei copii cu vârste sub 8 ani.

Astăzi, Marathon des Sable este un eveniment cunoscut în lumea sportivilor de performanţă. Peste 1.000 de oameni aleargă prin deșertul saharian, formând o linie șerpuită ce însumează 250 de kilometri în 6 zile. În 1994 însă, nu alergau decât 80 de oameni. Fiind așa de puţini, între Mauro și următorul alergător se întindea o mare de deșert. Pentru a nu se pierde, trebuia să bifeze punctele de control, de unde se aproviziona și cu apă, dar majoritatea timpului alerga de unul singur.

Așa l-a prins și tragedia, în a patra zi de alergat, cea mai dificilă parte a maratonului. Trecuse deja de 4 puncte de control și intrase într-o zonă de dune. Era singur, când a izbucnit din senin o furtună violentă de nisip. Mauro nu mai putea să vadă și nici să respire. Vântul îl ciupea cu mii de ace de nisip și a înţeles că, dacă nu ar fi avut o eșarfă cu care să își acopere faţa și dacă nu ar fi avut un loc unde să se ascundă, ar fi murit. Furtuna a ţinut 9 ore. Când s-a terminat, era deja noapte. Mauro nu se gândea decât la cursă, îi părea rău că era pe locul 4, iar acum trebuia să recupereze multe ore. S-a culcat cu gândul că mai este o șansă să nu fie descalificat, însă când s-a trezit nu a mai recunoscut nimic. Era cu totul în alt peisaj.

Avea la el o hartă și un compas, dar cum să se descurce fără niciun punct de referinţă? A alergat patru ore, dar tot nu vedea nimic și pe nimeni. Când și-a dat seama că este pierdut, Mauro și-a făcut un plan care să îl ţină în viaţă până când echipele de căutare aveau să îl găsească. Şi-a păstrat urina în sticla de apă, pentru că, atunci când organismul este încă hidratat, urina este clară (tehnica asta a ţinut-o minte din poveștile de război ale bunicului său). S-a acoperit bine și nu a mers în soare decât dimineaţa și seara, când temperaturile erau mai scăzute. Pe timpul zilei, încerca să găsească umbră.

A doua zi, la apus, a auzit un elicopter. Era sigur că îl caută pe el, dar, în ciuda semnelor pe care le-a făcut, aparatul a zburat exact pe lângă. Mauro și-a păstrat calmul, fiind sigur că organizatorii îl caută. După alte două zile, a dat de un marabout, un templu musulman unde se opresc beduinii când traversează deșertul. Nu era nimic înăuntru, decât un sicriu. Acolo totuși avea un acoperiș, pe care și-a ancorat steagul italian. Tot acolo a prins mai mulţi lilieci, pe care i-a mâncat, așa cum îşi mănâncă liliecii prada lor.

A rămas în marabout câteva zile, sperând să fie găsit. În a treia zi, a auzit zgomotul unui motor. Era un avion de mici dimensiuni. Mauro a pus pe foc tot ce avea, inclusiv rucsacul, pentru a atrage atenţia, dar tocmai începuse o altă furtună de nisip. Avionul nu l-a văzut. Mauro a simţit că aceea fusese ultima șansă să fie găsit. Era deprimat. Era convins că o să aibă o moarte lungă, iar dacă va muri în deșert și nu va fi găsit, soţia lui nu va primi pensia lui de poliţist timp de 10 ani. Așadar trebuia să moară în marabout și nu avea de gând să moară în agonie. I-a scris soţiei sale o notiţă în cărbune, după care și-a tăiat venele și a așteptat să moară.

A doua zi s-a trezit. Corpul său era atât de deshidratat, încât nici sângele nu mai putea să curgă. A fost acel moment care i-a adus lumină, claritate, determinare, optimism, energie și încredere. A realizat că, deși el voia, povestea nu avea să se termine acolo, așadar avea nevoie de un plan nou. Voia să iasă din marabout și să continue să meargă prin deșert. Dar în ce direcţie? Auzise înainte să plece în cursă că, dacă te pierzi, trebuie să mergi acolo unde se văd nori la orizont în momentul în care răsare soarele. Deși i se părea o soluţie mitică, și-a setat busola, ca să nu se mai piardă chiar dacă norii dispăreau ziua.

Voia să își vadă din nou familia și prietenii și mergea concentrându-se la acest obiectiv. În același timp, a început să vadă deșertul cu alţi ochi, ca pe un loc în care e obligat să trăiască. A început să fie atent la fiecare urmă de viaţă, să găsească șerpi și șopârle pe care să le mănânce. A început să recunoască guri de apă secate, unde mai creșteau ierburi suculente, iar în a opta zi a dat de o oază. Timp de șapte ore a băut guri mici de apă, după care a luat-o în direcţia unor urme de animale. A doua zi, a găsit o turmă de capre păstorite de niște femei, care l-au adăpostit și au trimis pe cineva să alerteze tabăra militară lângă care campaseră. Mauro avea să afle că trecuse graniţa Algeriei și deviase de la traseu  291 de kilometri.

A fost dus la spital și, după 10 zile prin deșert, a putut în sfârșit să își sune soţia. Slăbise 16 kg, avea probleme la ochi și la ficat și, pentru luni de zile, nu a putut să mănânce decât supe și lichide. În total, i-a luat 2 ani să se recupereze complet. Patru ani mai târziu, s-a întors să termine maratonul. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă momentul disperării sale, când a luat cuţitul în mână, nu ar fi eșuat. A fost un eșec care i-a salvat viaţa. A doua zi, același om, în același marabout, privind spre același deșert, avea imaginea de ansamblu.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.