Australia ne-a dat motive de îngrijorare săptămâna trecută, după ce premierul Malcom Turnbull, cât pe ce să își piardă scaunul, a cedat presiunilor conservatorilor din propriul partid și a abandonat un efort și așa modest de a reduce emisiile din sectorul energetic. Este doar cel mai recent semn că se pun presiuni tot mai serioase pentru retragerea ţării din Acordul de mediu de la Paris, spun observatorii.

Premierul Turnbull a retras o lege care cerea sectorului energetic să își reducă emisiile cu 26%, fiind convins că nu va trece de Parlament din moment ce și persoane din propriul partid s-au exprimat împotrivă. Premierul a dat asigurări că Australia se menţine ferm angajată în acordul semnat în 2015, însă politicienii australieni nu pot ajunge la un consens despre cum s-ar putea reduce emisiile fără creșterea preţurilor la energie și fără creșterea șomajului.

Istoric vorbind, industria energetică a ţării s-a bazat pe cărbune și pe gaze naturale. În 2009, când era al patrulea cel mai mare producător de cărbune din lume, Australia înregistra totodată cea mai mare rată de emisii de dioxid de carbon pe cap de locuitor din lume. De atunci se încearcă o trecere spre energii regenerabile, în special pe panouri solare și turbine eoliene, iar în 2015 fostul premier Tony Abbott a introdus Australia în Acordul de mediu de la Paris. Acum, Abbott este prima voce care să cere retragerea ţării din Acord, pe motiv că la momentul respectiv nu realizase ce efecte asupra economiei locale va avea angajamentul de a reduce emisiile cu 26% până în 2030. Abbott susţine acum că „retragerea din Acord este cea mai bună cale de a ţine preţurile și șomajul jos și de a salva partidul nostru de a trăi cu o moștenire ce ne va hăitui cel puţin pentru un deceniu”.

În alte circumstanţe, cuvintele fostului premier australian nu ar fi mai mult decât vorbe în vânt, însă ele capătă tracţiune din cauza precedentului stabilit de Statele Unite, când noul președinte instalat la Casa Albă, Donald Trump, a hotărât să scoată ţara din Acordul de mediu tot din considerente economice interne. Aceste atitudini dau ghes opiniilor unor experţi precum profesorul de drept Bruce Pardy, care face în Financial Post apologetica renunţării cu totul la Acord, pe care îl clasifică drept „o poveste de spus copiilor, care nu este despre mediu, ci despre bani și politică”.

O poveste despre bani și politică

Pardy spune că, în esenţă, acest acord este doar o faţadă pentru ceea ce este de fapt o redistribuire a averilor, a resurselor și, în final, a puterii la nivel global. El face referire la un principiu care stă la baza Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, din care s-a dezvoltat într-un final Acordul de mediu de la Paris și care stabilește că ţările dezvoltate trebuie să depună cele mai mari eforturi. Ideea la momentul în care a fost adoptată Convenţia, în 1992, era că cea mai mare parte a emisiilor venea din ţările dezvoltate, pe când ţările sărace trebuiau să plătească consecinţele asupra mediului. De unde să le plătească dacă erau sărace? Și atunci, fiecare contribuia la rezolvarea problemei cu ce putea. Ţările dezvoltate, cu bani, într-un fond, care urma să îi redistribuie ţărilor sărace, dar și unor proiecte de finanţare a resurselor regenerabile. Ţările care nu puteau contribui cu bani aveau să contribuie direct cu reducerea emisiilor. După care, la Acordul din 2015, toată lumea și-a luat ca angajament informal și să reducă emisiile, indiferent de contribuţia financiară.

Deodată, ne-am trezit într-o situaţie în care SUA, de exemplu, trebuia ca, începând cu 2020, să facă un transfer minimum de 100 de miliarde de dolari pe an, sumă stabilită pentru ţările industrializate și care urma să crească în timp. La schimb, ţările în curs de dezvoltare, precum China și India, ar căuta soluţii să își reducă emisiile. Problema, spune Pardy, este că vremurile s-au schimbat din 1992 și acum ţările în curs de dezvoltare produc emisii mai degrabă decât cele dezvoltate. China a întrecut SUA, de exemplu, deci pentru SUA regulile jocului nu mai respectă realitatea și nu mai sunt corecte. Acesta este și unul dintre motivele pentru care președintele Trump a spus că retrage SUA din Acord, în speranţa renegocierii acestuia. Această retragere nu este însă fizic posibilă decât după anul 2020, moment la care SUA este posibil să aibă alt președinte, fapt pentru care SUA participă în continuare activ la discuţiile cu celelalte ţări membre.

Tot pentru a-l domoli pe Trump după ce a impus taxe vamale pe importurile de oţel și aluminiu, Comisia Europeană a hotărât să „uite” de clauza de mediu care ar trebui să însoţească orice acord de comerţ mediu bilateral sau multilateral, așa cum a fost cazul în dreptul acordului semnat recent între UE și Japonia. Acordul deschide cea mai mare zonă liberă de comerţ din lume la ora actuală și angajează ambele părţi la protecţia mediului, deși presa a semnalat lipsa de detalii pe acest subiect. Însă, când vine vorba despre Statele Unite, subiectul este ocolit cu desăvârșire.

Aflat în vizită la Washington cu speranţa de a salva sectorul auto european de taxele pe import impuse de Trump, șeful CE, Jean-Claude Juncker, a promis să lucreze spre eliminarea barierelor de comerţ dintre cele două economii. Și, deși comisarul UE pe comerţ, Cecilia Malmström, tocmai spusese că Acordul de mediu este esenţial oricărei înţelegeri comerciale stabilite de UE, cei doi lideri nu au menţionat nimic despre acest aspect în declaraţia lor comună. „Prima prioritate a lui Juncker a fost să diminueze disputa pe comerţ cu SUA. Iar, pentru a face asta, CE a divagat de la discursul despre importanţa standardelor de mediu… ceea ce ne îngrijorează”, spun cei de la think tankul european E3G. Mai ales în condiţiile în care UE se pretinde lider în lupta pentru stoparea încălzirii climei.

Cine, cu ce se mândrește?

Realitatea este că Europa este departe de a da lecţii despre standardele de mediu pe care ar trebui să le respecte alţii. Un top publicat la doi ani și jumătate de la semnarea Acordului de mediu de la Paris arată că cele mai multe ţări europene își vor rata ţintele stabilite pentru 2020, în frunte chiar cu Germania. Estimările guvernului de la Berlin arată că cea mai mare economie a Europei va reuși să își reducă doar cu 32% nivelul de CO2 până în 2020, faţă de 40%, cât își asumase. Se pare că segmentul transporturilor stă cel mai prost, unde nu s-a înregistrat încă nicio schimbare pozitivă. Prin urmare, guvernul a propus o nouă ţintă pentru anul 2030 – o reducere de 55% a emisiilor faţă de nivelul din 1990.

Suedia, Lituania, Norvegia și Franţa sunt printre ţările care progresează cel mai bine, deși cel mai probabil Franţa își va rata și ea ţinta pentru 2020, din cauza dependenţei puternice de energia nucleară și a lipsei investiţiilor în energii regenerabile. Marea Britanie și Belgia cel mai probabil își vor rata ţinţa pentru 2020, ceea ce este chiar ciudat pentru o ţară ca Belgia, de exemplu, care are patru guverne federale însărcinate cu asta. Însă, cele patru nu au ajuns la o strategie coerentă, notează DW. România ocupă locul 26 din 60, fiind înaintea unor ţări precum Bulgaria, Ungaria, Polonia, Spania, Grecia, Austria, Olanda.

Australia și SUA se află pe ultimele locuri din top, alături de ţări precum Iranul și Coreea de Nord. Ambele ţări și-au arătat reticenţa faţă de trecerea pe resurse regenerabile, ba chiar, în Statele Unite, Donald Trump face tot ce îi stă în putinţă pentru a scăpa de reglementările impuse de fostul președinte industriei cărbunelui. Conform unui studiu publicat recent în JAMA, noile schimbări legislative ale administraţiei Trump vor duce la cel puţin 80.000 de morţi premature și la 630.000 de boli respiratorii doar la copii în următorul deceniu, din cauza înrăutăţirii calităţii aerului.

La momentul acesta, China pare să fie cea care a preluat conducerea în această luptă. Deocamdată, China se află pe locul 41, dar, conform unui studiu realizat de o echipă de cercetători americani și publicat în jurnalul Nature, China s-ar putea să fie singura ţară care își va atinge ţinta înainte de termen. „China și-a luat un angajament foarte clar de reducere a poluării. Cu greu trece o săptămână în care China să nu introducă un nou regulament sau o nouă politică aferentă acestui angajament”, a declarat Tim Buckley, directorul Departamentului de Finanţe Energetice din cadrul Institutului pentru Economie și Analiză Financiară, SUA.

Aceste evoluţii, sau lipsa lor, vin în contextul în care cercetătorii au început să realizeze că ţinta stabilită prin Acordul de mediu – de a limita creșterea temperaturii medii la 2 grade Celsius faţă de nivelurile preindustriale – este mult prea modestă faţă de gravitatea cu care evoluează lucrurile în realitate. Conform unui studiu internaţional, realizat de experţi din Germania, Suedia, Danemarca și Australia și publicat în Proceedings of the National Academy of Science, chiar dacă toate ţările și-ar atinge ţintele pentru 2020 și creșterea temperaturii ar fi limitată la cele 2 grade, sistemul climatic tot ar trece peste un punct dramatic.

„Emisiile de gaze cu efect de seră nu sunt singurele care determină temperatura pe Pământ. Studiul nostru arată că, la o încălzire globală care nu trece de 2 grade Celsius, tot s-ar declanșa procese care ar duce mai departe încălzirea, chiar dacă ne-am opri din emiterea gazelor cu efect de seră”, au explicat cercetătorii. Din cauza acestor sisteme de „feedback” – care ar transforma pădurile și permafrostul siberian, din mecanisme care reţin CO2 și alte gaze cu efect de seră (precum metanul), în „inamici”, care ar elibera în mod necontrolat aceste gaze în atmosferă – de fapt pe termen lung temperatura medie globală s-ar stabiliza între 4 și 5 grade Celsius peste nivelurile preindustriale. Nivelul apei mării ar crește cu 10 până la 60 de metri, ceea ce ar însemna că multe centre urbane de coastă și insule ar fi abandonate. Este ca un joc de domino în care piesele, sisteme de feedback care se antrenează unele pe altele, nu mai pot fi oprite chiar dacă oamenii s-ar opri din producerea de emisii, explică cercetătorii.

„Cu toate acestea, nu spunem în niciun caz că Acordul de mediu de la Paris este degeaba și ar trebui abandonat”, atenţionează ei. În continuare, ţintele stabilite prin acest acord „rămân cea mai bine cunoscută strategie de a minimiza riscul de declanșare a acestor sisteme de feedback”. Doar că, pentru a preveni această reacţie în lanţ, este nevoie de mult mai mult. Omul trebuie să protejeze ecosistemul ca un tot, trebuie să creeze medii naturale de captare a CO2, să oprească despăduririle, să consume mai puţin, să ţină creșterea populaţiei sub control, să investească în tehnologii care să extragă CO2 din atmosferă, iar acesta este doar începutul, punctează cercetătorii.