Rwanda, cândva supranumită Elveţia Africii, a devenit un alt nume pentru genocid, pentru dezlănţuirea nimicitoare a urii și resentimentelor, pentru o manipulare criminală la scara naţională. Dar mai puţin cunoscut este miracolul iertării și reconcilierii între vrăjmașii de moarte din 1994.

În vara anului 2015, la Nairobi, capitala Kenyei, am avut o conversaţie copleșitoare cu un jurnalist rwandez născut în exil și care a ales să se întoarcă în acel mare cimitir și să încerce să reconstituie, din supravieţuitori și ucigași, ţesătura socială și spirituală a unei noi societăţi. Prince Bahati este acum directorul pentru comunicare al Bisericii Adventiste din Africa Centrală și de Est.

Care a fost punctul dumneavoastră de plecare în viaţă?

M-am născut în Congo, pe vremea când se numea Zair, dar sunt la origine rwandez. Știţi că Rwanda a trecut mereu prin frământări și dificultăţi care i-au forţat pe oameni să fugă din ţară. Mulţi s-au refugiat în Congo. După genocidul populaţiei tutsi din 1994, m-am întors în Rwanda.

Prince Bahati, directorul pentru comunicare al Bisericii Adventiste din Africa Centrală și de Est.

La cât timp după atrocităţi?

După numai un an.

De ce v-aţi întors?

După genocid s-a deschis un nou capitol pentru Rwanda. În primul rând, am simţit că trebuie să slujesc ţării mele, pentru că era nevoie de oameni, în special de tineri. În al doilea rând, mi s-a oferit șansa de a obţine cetăţenia, de a aparţine unei ţări. Erau avantaje de care nu m-am bucurat în Congo. Am vrut să mă bucur de o adevărată cetăţenie, în libertate, și să aparţin unei ţări.

Ce amintiri aveţi din copilăria petrecută în Congo?

Deși am fost refugiaţi, părinţii mei s-au integrat foarte bine. Singura problemă a fost că erau numiţi refugiaţi. Erau etichetaţi ca străini. În rest, duceam o viaţă normală. Părinţii erau fermieri și nu am suferit lipsuri. Însă tânjeam după o ţară în care vecinii să nu mai spună că nu suntem cetăţeni ai acelei ţări. După 1994 am deschis un nou capitol de viaţă.

Terminaserăţi deja liceul?

Da. Când am ajuns în Rwanda, am lucrat trei ani ca profesor de franceză.

Să revenim puţin la perioada trăită în Congo. Aveţi amintiri legate de viaţa religioasă din familie, din biserică, de pe vremea când eraţi copil în Congo, în Zair?

Pot spune că L-am descoperit pe Hristos târziu, cam pe la 18 ani, mai ales după ce am analizat evenimentele care se întâmplaseră în Rwanda. Mi-am examinat și viaţa mea până în acel moment. Atunci L-am descoperit pe Hristos ca Mântuitor al meu. Vă spun că nu fusese suficient să fiu botezat doar cu apă. Duhul Sfânt a fost Cel care mi-a șoptit că ori aleg să fiu adventist cu adevărat, ori mă apuc de altceva.

E impresionant! Unii și-au pierdut credinţa din cauza lucrurilor care s-au întâmplat, dar dumneavoastră v-aţi numărat printre cei care și-au reînnoit credinţa.

Trebuie să menţionez că ceea ce m-a propulsat spre creștinism, în special spre adventism, a fost perioada de facultate. Toate examenele fuseseră programate sâmbăta. Mie și colegilor mei ne-a fost teamă. Tocmai v-am spus că nu aveam o credinţă temeinică. Sunt convins că Dumnezeu Însuși ne-a îndemnat să rămânem credincioși și să nu mergem la examene sâmbăta. Noi, cei care am decis să nu mergem sâmbăta am vrut să stăm de vorbă cu profesorii. Un examen pe care nu-l voi uita a fost la sociologie. Nu-l cunoscusem pe profesorul de sociologie până atunci. El își ţinea cursurile sâmbăta.

Așadar aţi lipsit la toate cursurile lui.

Așa e. Mai târziu mi s-a creat posibilitatea să-mi dau examenul, dar profesorul nu a fost prezent și am avut alt examinator. Am trecut cu brio. Studenţii s-au întrebat cum de am putut da examenul după ei și să fiu cel mai bun. La următoarele examene, studenţii au spus: „Dacă Prince nu dă examenul cu noi, nu ne ducem niciunul.” În fiecare vineri seara, ei se uitau la ceas și îi spuneau profesorului: „Acum a început Sabatul.” Profesorul îi întreba ce înseamnă asta. Studenţii spuneau că sunt adventiști și pentru ei începe Sabatul, dar nu erau adventiști. De fapt, ne ajutau pe noi.

La cursul de engleză s-a întâmplat ceva foarte serios. Dacă nu treceai testul de limbă, puteai să-ţi iei adio de la carieră. Nu puteai merge mai departe fără acest examen. Testele de engleză au fost programate în Sabat. În acel moment, ne-am rugat împreună mai mulţi studenţi adventiști. Dar nu doar ne-am rugat, am și acţionat. Ne-am dus să discutăm cu prorectorul. I-am povestit problema noastră. S-a uitat în ochii noștri și a zis: „Voi vorbiţi serios!? Sunteţi prea tineri. Aveţi viaţa înainte!” În plus, aveam și bursă. Ne-a zis: „Dacă vreţi să pierdeţi bursa și să plecaţi, e alegerea voastră.” Totuși ceva l-a impresionat și a decis ca toţi studenţii care au venit după ce am terminat noi să dea examenele miercurea, nu sâmbăta. Toată această suită de evenimente prin care am trecut ne-a stimulat, ne-a întărit și ne-a maturizat. Așa am luat decizia de a-L urma pe Isus, pentru că L-am văzut implicat în viaţa noastră.

Aș vrea să ne întoarcem la perioada în care dumneavoastră, precum și alte milioane de oameni, v-aţi întors în Rwanda. Cum a fost să veniţi într-o ţară care trecuse printr-un asemenea dezastru? Îmi imaginez că într-un singur an nu se putuseră șterge toate urmele.

N-a fost ușor. De fapt, unele dintre răni sunt încă vizibile în prezent, după 22 de ani. Când s-a terminat genocidul, ţara era aproape goală. Era o ţară care avea nevoie să fie revigorată și să primească o șansă nouă.

Am simţit povara chemării. Realmente am văzut că Dumnezeu ne-a îndemnat să ne întoarcem. După ce am terminat facultatea de jurnalism, am făcut o emisiune de reconciliere. Se numea „Mângâierea”. Ucigașii puteau discuta cu rudele celor pe care îi uciseseră și le puteau transmite un mesaj de cerere de iertare, de viaţă schimbată. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că, timp de 10 ani, am realizat această emisiune care le-a permis oamenilor să se întâlnească. Imaginaţi-vă că cineva vă spune: „Ce pot face? Mă voi întâlni cu rudele celor pe care i-am ucis.”

Unde se aflau cei care au comis crimele? Unii erau în închisoare, presupun.

Așa e. Ne sunau și deţinuţi. Unii nu fuseseră identificaţi drept criminali, dar se simţeau vinovaţi. E un mister. Nu fuseseră puși sub acuzare, dar îi mustra conștiinţa. Duhul Sfânt nu le dădea pace. Ascultând emisiunea noastră, ajungeau la concluzia că trebuie să mărturisească. Unii care nici măcar nu erau puși sub acuzare, s-au confesat. Emisiunea i-a ajutat într-adevăr pe oameni.

Așadar aţi făcut 50 de emisiuni pe an, timp de 10 ani? Înseamnă că aţi lucrat cu mii și mii de oameni.

Cu mii și mii de oameni. În plus, noi am participat la reconstruirea statutului social, moral și economic al oamenilor, inclusiv al orfanilor supravieţuitori ai genocidului și al văduvelor.

După ce se termina emisiunea…

Emisiunea cuprindea, în cea mai mare parte, mărturii de viaţă. Dacă cineva își povestea experienţa și oamenii erau atinși, iar persoana în cauză era în nevoie, solicitam fonduri. S-au strâns și peste 7.000 de dolari într-o singură ocazie. Am construit case pentru supravieţuitorii genocidului. După ce au ascultat mărturiile orfanilor, membrii bisericii s-au angajat să le achite taxele de școlarizare.

Așadar a devenit o emisiune care a dat un nou suflu de viaţă supravieţuitorilor genocidului.

Am fost premiaţi de trei ori de către guvern ca cel mai bun post de radio în următoarele domenii: sănătate, reconciliere și mediul înconjurător. Este un post bine cunoscut și foarte respectat în orașul Kigali, pentru că dă dovadă de compasiune și e preocupat de semeni.

Sunt foarte impresionat. A fost misiunea vieţii dumneavoastră. Aţi asistat la mărturii cutremurătoare. Aţi auzit decizii incredibile de iertare a celor care au distrus familii, vieţi, au ars case. Este una dintre cele mai incredibile povești de jurnalism pe care am auzit-o.

Atunci când realizezi un interviu cu persoane ale căror rude au fost ucise, și nici măcar nu au fost  îngropate așa cum se cuvine, încalci orice reguli de luare a unui interviu. Trebuie să asculţi foarte mult, fără să întrerupi. Aceste persoane au un mesaj de transmis. Emisiunea mea dura o oră.

Telefoanele o prelungeau cu încă o oră. Ce să mai spunem? Am considerat că e o nouă formă de jurnalism pe care trebuie s-o explorăm. Este un jurnalism care surprinde emoţiile și puterea de vindecare pe care o are faptul de a asculta mărturia cuiva.

A fost ascultată și apreciată și de restul mass-mediei din ţară? Dar de autorităţi?

Desigur. Asta e puterea mărturiei. Cum poţi să reziști puterii adevărului și a mărturiei personale?

Oamenii vin și spun că e istoria lor. Nimeni nu are dreptul să-i reducă la tăcere. Simţeam că emisiunea e apreciată când oamenii donau pentru văduve și orfani. Pentru biserici și societate, a fost un mijloc de întâlnire a diverselor confesiuni și a celor care nu frecventau nicio biserică. Toate acestea au valorat mai mult decât cuvintele de apreciere. N-am avut nevoie ca cineva să-mi ofere un premiu, pentru că am văzut deja expresiile oamenilor.

Iertarea nu e ceva ce poţi decide pe moment. E nevoie de timp. Trebuie să-ţi trăiești durerea, să te lupţi cu nedreptatea, cu abuzul, cu distrugerea. Abia după ce reușești să procesezi toate acestea, puţin câte puţin, vine momentul confesării sau al exprimării iertării. E nevoie ca Duhul Sfânt să lucreze mult timp în inima celui în cauză. În spatele manifestării directe este un întreg proces.

Emisiunea dumneavoastră i-a pregătit și pe alţii pentru aceste manifestări.

Exact! Toţi cei care au venit în emisiune ca să-și prezinte mărturia urmăriseră înainte postul nostru, unii chiar ani de-a rândul sau cel puţin câteva luni. Când au luat decizia să vină, au considerat că e momentul propice și totul a fost ca urmare a lucrării Duhului Sfânt. Nu s-a întâmplat pe loc.

Puţin câte puţin.

Apoi, la un moment dat, s-a luat decizia. Sunt situaţii diferite. Se poate oferi și o iertare superficială. A fost un moment în care autorităţile au hotărât ca, pentru cei care mărturisesc, să se reducă pedeapsa. Unii au mărturisit. Însă alţii, nu. Îmi amintesc de un om din închisoare. M-a sunat și mi-a spus, înainte de a merge la închisoare: „Pentru mine, că pedeapsa e redusă sau nu, nu contează. De fapt, nimeni nu știe ce am făcut. Dar simt povara. Trebuie să mărturisesc.”

Am simţit adevărata atingere a Duhului Sfânt. Alţii au ales să ierte pentru că voiau să trăiască în pace. Trebuie să te ierţi pe tine și să-L ierţi pe Dumnezeu. Când le spun că trebuie să-L ierte pe Dumnezeu, oamenii nu înţeleg cum se poate așa ceva. Când te confrunţi cu o situaţie grea, când toate ororile războiului apasă pe umerii tăi, Îl acuzi pe Dumnezeu că n-a intervenit. Așadar întotdeauna le spun oamenilor că sunt trei persoane pe care trebuie să le ierte. În primul rând, trebuie să te ierţi pe tine, pentru că nu trebuie să fii o victimă pentru veșnicie. Nu ești singur, ci Îl ai pe Dumnezeu. Trebuie să trăiești în pace. Nu trebuie să porţi o viaţă întreagă acea povară în conștiinţă, să fii deprimat și să mori. Așadar trebuie să te ierţi. Trebuie să-L ierţi și pe Dumnezeu. Pentru că El este dragoste, nu El a generat toate acele probleme. În al treilea rând, după ce te-ai iertat pe tine și pe Dumnezeu și v-aţi împăcat, poţi să-ţi ierţi și semenul. Am realizat că nimic nu e mai plăcut decât o inimă care iartă.

Aţi întâlnit oameni care au fost ajutaţi și încurajaţi să ierte, dar, într-un final, au decis că nu pot ierta?

Desigur. Există astfel de exemple. În cazul unui genocid, dacă l-ai ucis pe tatăl unei familii, poate că un membru al familiei respective e creștin și alege să te ierte. Dar ceilalţi?! Ceilalţi pot refuza. „Dacă vrei să-l ierţi, e problema ta. Noi nu vrem!”

Am câteva exemple de oameni care nu s-au iertat pe ei înșiși. E vorba de copii de pastor care s-au întâlnit cu mine și mi-au spus: „Taţii noștri au fost uciși și Dumnezeu a fost acolo. N-avem de ce să mai mergem la biserică. Nu avem amintiri plăcute din biserică.” Însă zi după zi, deoarece au ascultat emisiunile, mi-au spus: „Știi ceva? Ne întoarcem în biserică.”

Vreau să dezvoltăm puţin subiectul iertării. E ceva din viaţa noastră. O situaţie de genul celei petrecute în Rwanda e ceva extrem de neobișnuit. Din fericire, e ceva ce se întâmplă foarte rar. Atrage multă atenţie internaţională. Toată lumea vorbește despre asta. Toţi încearcă să vină cu cele mai bune idei. Se adună psihologi, consilieri, pastori, filosofi. Toţi încearcă să ajute, pentru că e ceva complet ieșit din comun. Nu vreau să diminuez în niciun fel această minune a iertării. Există însă și ceva eroic să ierţi în aceste circumstanţe. Însă viaţa noastră obișnuită nu se confruntă cu așa ceva. Constatăm însă că e foarte greu să iertăm și lucruri minore.

Trebuie să spun că nu e niciun fel de eroism în mărturiile pe care le-am amintit. Nimic eroic. Dacă citiţi articolul publicat în Adventist Review scris de pastorul din Kigali…

L-am citit!

…ai cărui șase copii și soţie i-au fost uciși în genocid. Numai Hristos îi poate ajuta pe oameni să manifeste o asemenea iertare. Se vorbește mult despre iertare, dar asta nu e o realizare umană. Dumnezeu e Cel care îi ajută pe oameni să ierte. Oamenii nu-și pot asuma niciun merit. Desigur că sunt eroi, omenește vorbind. Însă trebuie să recunoaștem Puterea care se află în spatele deciziei lor de a trăi o astfel de viaţă.

Aș vrea să vă pun o întrebare mai personală. Vreo rudă de-a dumneavoastră a fost mutilată sau ucisă în acele atrocităţi? Aţi fost afectat la nivel personal?

Da. Am pierdut prieteni apropiaţi, rude. Când am venit înapoi, n-am știut. Auzisem despre membrii familiei care locuiau în Rwanda. Am venit, dar nu i-am mai găsit.

E o poveste complexă. Cât timp vom trăi pe acest pământ, subiectul acesta nu se va epuiza.

E foarte complex, așa cum aţi spus. Câteodată suntem uimiţi de puterea iertării, a reînnoirii, a vindecării și a unui nou început. În același timp, durerea va exista până la revenirea lui Iisus.

Cicatricele rămân. Chiar cei care au iertat nu pot uita că au avut cândva părinţi sau fraţi. Nu se poate uita. N-ai cum să ștergi cu buretele.

E o distincţie importantă. Mulţi oameni nu înţeleg acest lucru. Unii zic că, dacă ierţi, trebuie să uiţi. Însă așa ceva e imposibil.

Așa e. E un amestec de lucruri. Ce să uiţi? Desigur, ierţi pe cineva. Însă părinţii nu revin la viaţă. La fel cum Iisus trăiește cu cicatricele în palme și în coaste…

Dar nu păstrează resentimente faţă de cei care L-au ucis. Nu-i va urmări să-i omoare.

Exact! Păstrează cicatricele, dar n-are nici urmă de ură, de resentimente sau de răzbunare.

Doar dragoste și o nouă speranţă de a-i răscumpăra chiar și pe cei care L-au ucis.

 

Urmăriţi interviul în totalitate la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-prince-bahati-07-01-2017/