Orice s-ar spune despre ţara noastră, nu se poate spune că ar tinde să îmbrăţișeze corectitudinea politică, atât de blamată peste ocean. Din contră. Însă opusul unei extreme nu ar trebui, obligatoriu, să fie o altă extremă.

Un studiu YouGov documenta statistic extrema românească atunci când nota că 82% din electoratul român are o viziune populist-autoritară (desconsiderând drepturile omului, fiind împotriva imigraţiei și opunându-se establishment-ului politic). Ţara noastră este prima în topul populismului european, nota Jurnalul, fiindcă procentul românilor care rezonează la discursul populist-autoritar surclasează net procentul din ţările în care formaţiunile ultranaţionaliste se află în plină ascensiune (Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie).

Însă România, așa cum nota o analiză Bloomberg, „este probabil cea mai mare ţară europeană în care elitele sunt cel mai puţin ameninţate de riscul unei revolte populiste, (…) așa cum s-a întâmplat în Italia, Germania și Austria”. Iar asta nu pentru că, așa cum notau jurnaliștii Bloomberg, României i-ar lipsi „unele dintre ingredientele cheie pentru populism, între care o elită politică indestructibilă”, ci pentru că establishment-ul politic românesc este deja unul populist, așadar, o revoltă pe această axă nu și-ar avea sensul.

Portret de ţară

România este ţara în care e la ordinea zilei să se vocifereze în direcţia unei propuneri de premier din cauza sexului și a religiei acestuia. Este statul în care discursul politic revine cu o fidelitate obsesivă la opoziţia dintre „oamenii de aici” și „venetici”. Este ţara în care un fost președinte lansează în spaţiul public critici fobice la adresa membrilor unei alte religii și în care un viitor președinte răspunde pe un ton persiflator la o întrebare incomodă. Nicio preocupare pentru etica gestului nu pare să-l fi atins nici pe unul dintre înalţii reprezentanţi ai bisericii majoritare când și-a exprimat nestingherit opţiunile politice în presă. La nivelul leadershipului românesc pare că există un consens tacit că așa se fac lucrurile la noi: incorect politic. Cu mici excepţii.

Puţinii contestatari ai acestor tendinţe nu vin însă pe filieră politică, ci fac mai degrabă parte dintr-o anumită ramură a liderilor intelectualilor. Andrei Pleșu, de pildă, denunţa falsul patriotism, care camuflează deficienţe sistemice intolerabile sub principiul apărării reputaţiei de ţară, motivate de „mândria de a fi român”. În aceeași Revistă 22 în care scrie Pleșu, și Alexandru Gussi deplânge faptul că în ţara noastră nu există un conflict ideologic real, fiindcă opoziţia nu reușește să se mobilizeze dincolo de discursurile sterile anticorupţie. Jurnalistul Europa Liberă Dan Alexe reclamă populismul ca „sistem politic incantatoriu care are foarte puţine de propus afară de întoarcerea la un trecut mitic”. Și punctează într-o manieră proprie concluzia aparent pacificatoare la care a ajuns, pe alte căi, și Bloomberg: „Populismul nu are nicio reformă serioasă de propus, nu vrea să schimbe nimic și nu propune o ruptură.”

Politică și mahala

Înrădăcinarea puternică în mentalul colectiv a atitudinii populiste și incorecte politic face ca orice ruptură să trebuiască să fie o forţă egală ca putere, pentru a putea fi eficientă, însă diametral opusă ca ideologie, pentru a putea fi desemnată ca revoluţionară. De aceea riscul unei rupturi reale acum este destabilizarea populismului caracterizat de incorectitudine politică printr-un totalitarism al libertăţii și, implicit, un autoritarism al relativismului absolut și al post-adevărului.

Este de fapt fix inversul a ceea ce vedem că s-a întâmplat la alegerile din Statele Unite. Acum aproape două luni, în cele mai importante alegeri ale ţării, americanii au votat împotriva a ceea ce candidatul câștigător a denunţat drept dictatură a corectitudinii politice. În vremea candidaturii sale, Donald Trump a invocat propria incorectitudine politică drept atu, superputere a unui supererou aflat în luptă cu un dușman perfid și invizibil.

„Cei care au interese private, mass-media arogantă și infiltraţii politic nu vor ca eu să vorbesc despre fărădelegile care se petrec la noi în ţară”, acuza Donald Trump într-un discurs electoral susţinut în luna septembrie. „Vor să merg și eu, mai departe, cu aceleași politici greșite care au provocat atâta suferinţă inutilă.” Pe parcursul întregii sale campanii, Trump a tunat și a fulgerat împotriva corectitudinii politice, căreia i-a imputat o varietate impresionantă de efecte toxice și pe care a identificat-o acuzator în spatele oricărei forme de critică la adresa lui.

Scurt sumar de curaj

În prima dezbatere republicană pentru alegerile primare, moderatoarea Megyn Kelly (Fox News) l-a întrebat pe Donald Trump cum răspunde acuzaţiei că ar fi implicat „într-un război împotriva femeilor”, după ce ar fi calificat „femeile pe care le antipatiza drept «porci grași», «câini», «leneșe» și «animale dezgustătoare»”. Moderatoarea a adus în discuţie și o ocazie televizată în care „i-aţi spus unei concurente de la Celebrity Apprentice că ar fi o imagine drăguţă să o vedeţi stând în genunchi”. Drept răspuns și în aplauzele publicului, Trump a declarat că „marea problemă a acestei ţări este că este corectă politic. Pe mine m-au sfidat atâţia oameni, încât sincer chiar nu am timp pentru o corectitudine politică totală. Și, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, nici această ţară nu are timp.”

Aceeași retorică a caracterizat discursul lui Trump și în iunie 2015, când, după ce candidatul republican s-a referit la imigranţii mexicani drept „infractori” și „violatori”, determinând conducerea televiziunii NBC, care rula reality-show-ul The Apprentice, să încheie orice relaţie cu el, Trump a apreciat că cei de la „NBC sunt slabi și nerozi”, iar echipa lui de campanie a reiterat primul epitet adăugând nuanţa-cheie privind corectitudinea politică: „Cei de la NBC sunt slabi și încearcă, la fel ca toată lumea, să fie corecţi politic.”

În 2016, laitmotivul campaniei a revenit ca replică la acuzaţiile care i-au fost aduse lui Trump după declaraţii scandaloase privind o așa-zisă „interdicţie aplicată imigranţilor musulmani”: „Am putea să fim foarte corecţi politic, dar, că ne place, că nu, există o problemă.” În nicio ocazie, nici prezidenţiabilul, nici echipa lui de campanie nu s-au oprit să definească această „corectitudine politică” pe care au construit edificiul campaniei. Să dovedească că într-adevăr aceasta este o problemă prioritară pentru politica Statelor Unite. Nici nu a fost nevoie. Pentru că oamenii au fost singuri dispuși să proiecteze asupra acestei expresii neajunsurile trăite în experienţa proprie. De aceea, așa cum bine observa Moira Weigel într-o analiză The Guardian, Trump a fost favorizat pentru cum vorbea (neînfricat și incorect politic), nu pentru ce spunea (ce măsuri politice propunea). Weigel continua spunând însă că această „corectitudine politică” atât de blamată în campania electorală este, de fapt, „un dușman fantomă”, o „conspiraţie” imaginară, folosită de conservatorii de dreapta ca bici de lovit mai bine în liberali.

Donald Trump și republicanii, în general, s-au folosit totuși de unele resorturi din realitate pentru a-și maximiza influenţa politică. Însă pentru a înţelege complexitatea acestora, este nevoie să facem un pas în spate, pentru o privire de ansamblu asupra fenomenului. (De altfel, mecanismele acestuia sunt, până la urmă, cele care ne interesează acum, pentru că ele au relevanţă pentru spaţiul românesc.)

Lupta libertăţilor

Bătălia creată în jurul corectitudinii politice contrează două forţe care se autodenunţă: cei care reclamă cenzura aplicată politicilor, acţiunilor și limbajului, din pricina potenţialului risc (real sau doar perceput) ca acestea să ofenseze, și cei care văd necesară o anumită formă de cenzură și o anumită formă de discriminare, pentru a remedia nedreptăţile sociale.

Printre proponenţii ideii de „corectitudine politică”, care sunt, în general, liberali, se numără filosofi postmoderni precum Althusser, Derrida, Foucault, Gramsci, Galbreith și Marcuse. Aceștia au militat activ prin scrierile lor pentru o societate tolerantă faţă de minorităţi și grupuri dezavantajate și au promovat principii de egalitate despre care considerau că pot avea o putere transformatoare asupra societăţii. Unul dintre cei mai proeminenţi gânditori din acest curent este Herbert Marcuse, un idealist care dorea reconstruirea fibrei societăţii pe criterii neviolente, tolerante și cultivatoare de pace. Fiindcă în această reconstrucţie Marcuse se inspiră mai degrabă din mișcarea feministă decât din creștinism, conservatorii americani îi reproșează intenţia de a submina valorile iudeocreștine (nu sunt principiile creștine suficiente pentru reconstrucţia societăţii?)

Rasismul hilar

Probabil că nicăieri altundeva nu sunt mai fanatic aplicate principiile militante pentru egalitate și libertate individuală ca în unele campusuri universitare americane. Unul dintre cele mai recente exemple s-a petrecut chiar în urmă cu câteva zile, când Universitatea din Oregon a decis (după repetate deliberări) să suspende din activitate o profesoară de drept, reclamată de un student pentru rasism. Profesoara organizase o petrecere de Halloween la care se costumase într-un personaj de culoare dintr-o carte pe care o recomandase studenţilor, colorându-și faţa cu negru. Potrivit unui obicei frecvent la facultăţile americane, universitarul invitase la petrecere cadre didactice și studenţi, între care și doi de culoare. Însă niciunul dintre aceștia nu a reclamat-o, ci acuzaţia a venit de la un student alb, care i-a atras atenţia că o faţă machiată cu negru aduce atingere demnităţii persoanelor de culoare, asociate istoric, în mod peiorativ, cu expresia black-face („faţă neagră”). Un întreg scandal a izbucnit după ce profesoara a răspuns public acuzaţiei, anexând la e-mailul de răspuns adresele tuturor invitaţilor la petrecere. Și, deși a adresat scuze celor pe care e posibil să îi fi jignit, și-a exprimat lipsa oricărei intenţii rasiste. Degeaba. Tot s-a ales cu o suspendare, în urma investigaţiei demarate ulterior de universitate.

Suspendat pentru un incident aparent rasist a fost și un student. Cazul vechi încă din 1993 a stârnit o dezbatere naţională, iar iniţiatorii ei cu greu au acceptat că nu a fost vorba de rasism. Incidentul de atunci l-a avut în centru pe Eden Jacobowitz, student în campusul Universităţii din Pennsylvania. Acesta, scos din sărite de zgomotul produs în mijlocul nopţii de o petrecere a unei asociaţii de studente afroamericane, a strigat către una dintre ele „mai taci, bizon-de-apă ce ești!”. Studenta l-a reclamat pentru rasism și iată cum, în timpul procesului, Jacobowitz a ajuns să explice că expresia „bizon de apă” face parte din jargonul ebraic, cuvântul behema (animal sau bestie) fiind folosit de israelieni pentru a desemna o persoană excesiv de zgomotoasă. În pledoaria sa, acuzatul a argumentat inclusiv că „bizon-de-apă” nu putea avea o încărcătură rasistă fiindcă respectivul animal e de origine asiatică, nu africană. În urma scandalului naţional, acuzaţiile au fost retrase, iar studentul a fost „achitat”, după ce și-a cerut scuze pentru jignire. Studenta respectivă a declarat însă presei că va continua să considere că a avut dreptate.

Douăzeci de ani mai târziu, americanii încă dispută caracterul regulamentelor interne universitare privind libertatea de exprimare. Într-un caz mai recent, un student japonez a acuzat universitatea de rasism pentru că vinde sushi la cantină. „Un sushi prost făcut, de un bucătar nejaponez, e o dovadă de apropriere superioară”, reclama studentul.

Codurile universitare privind exprimarea (speech codes) sunt, teoretic, detalieri a limitelor libertăţii de exprimare, prevăzute de Carta Drepturilor Omului. Însă mulţi argumentează că, în realitate, aceste regulamente interne aplicate de universităţi de fapt contravin libertăţii de exprimare a individului și sunt neconstituţionale. Universitatea din Oregon, de pildă, stipulează drept obiectiv al codului său prevenirea hărţuirii discriminatorii, pe care o vede drept „comportament (oral, scris, grafic sau fizic) îndreptat împotriva oricărei persoane sau grup de persoane ca urmare a rasei, culorii, originii naţionale, religiei, sexului, orientării sexuale, vârstei, handicapului sau statutului de veteran, care are ca scop sau ca efect previzibil provocarea unui mediu ofensator, înjositor, intimidant sau ostil pentru persoana aceea sau pentru grupul respectiv de persoane.”

Dezbaterile privind constituţionalitatea unei astfel de prevederi (care nu provoacă doar un umor situaţional involuntar, așa cum se poate vedea aici, ci poate, așa cum am ilustrat deja, să ducă la un nivel absurd de cenzură) au ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unite. Și, deși aceasta nu a decis universal că regulamentele privind libertatea de exprimare în universităţi sunt neconstituţionale, totuși o Curte Districtuală americană din East Michigan a anulat regulamentul Universităţii din Michigan ,hotărând că acesta violează Primul Amendament din Constituţie.

Ciobanul mioritic versus fata babei

Dezbaterea privind corectitudinea politică pare așadar să contreze egalitarienii (cei care ar face orice pentru eliminarea cauzelor, considerate de ei ca fiind culturale, ale inegalităţii) și autoritarienii (cei gata să aplice măsuri punitive și cenzură celor care le încalcă idealul de securitate și stabilitate). Însă de fapt contrapuse sunt două tendinţe autoritare: una care, pentru a apăra libertatea de exprimare a minorităţilor, o încalcă pe cea a majorităţii și alta care, de dragul curajului de a fi incorect politic, ajunge de fapt la crasa nepoliteţe.

Cazuistica nu face decât să adauge alternativ cărbuni când pe capul unora, când pe al altora și să aducă ambele tabere în aceleași poziţii autolimitative. Uneori putem departaja preferând să ne asumăm limitele uneia în defavoarea asumării limitelor celeilalte tabere. Însă în situașia de faţă, o astfel de alegere este imposibilă. Nu e de preferat o dominaţie impertinentă și discriminatoare a majorităţii, la fel cum nici sugrumarea majorităţii pentru ca minoritatea să poată răzbi nu este o opţiune. Oricât de banal ar putea să sune, calea de mijloc este cel mai greu de menţinut, însă singura care poate fi viabilă.

Nu există încă o definiţie memorabilă pentru această cale de mijloc, pentru că deocamdată ea este o echilibristică obositoare într-o societate globalizată în care datele problemei se actualizează constant, pe măsură ce ne confruntăm cu noi stimuli (aportul cultural al migraţiei, circulaţia globală a informaţiei etc.). Însă nu avem o altă opţiune. Un început de soluţie ar fi acela al alegerii temeiurilor acestei căi de mijloc. Dacă România se va întoarce populist la originile mitice, la „ciobanul mioritic” resemnat, viitorul nu se arată luminos. Mai benefic ar fi să se întoarcă la „fata moșului”, cea harnică, empatică și altruistă. Dacă o va face într-un mod americanofil, copiind idealuri hollywoodiene, va descoperi, la fel cum au descoperit americanii, limitele unei societăţi care a renegat orice limită.