Este greu de înţeles cât de mult se poate schimba o ţară în doar opt ani. Uitându-ne înapoi la victoria lui Barack Obama din 2008, este greu de înţeles cum SUA, portdrapelul democraţiei și al libertăţii secolului al XX-lea, s-a putut transforma într-o platformă pentru discursuri și atitudini xenofobe.
Oameni care acum opt ani au demonstrat lumii că și-au îngropat trecutul rasist prin alegerea primului președinte de culoare acum sunt gata să aleagă un președinte care răspândește xenofobie de fiecare dată când deschide gura.
Candidatura lui Donald Trump a venit de niciunde. Miliardar din afaceri cu imobiliare, Trump a devenit cunoscut publicului larg după ce a participat la emisiunea tip reality-show „The Apprentice”, unde și-a construit o imagine de tip dur. Cu o carte publicată despre „arta negocierii”, Trump a intrat în cursă din partea Partidului Republican, cu promisiunea de a face America „grozavă din nou”.
Multă vreme, nu s-a știut cum, pentru că, în afară de a reitera acest slogan și de a-și critica oponenţii, Trump nu spunea nimic despre strategia sa și nici nu părea să aibă vreuna. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care a fost privit de către presă, de elite și de ceilalţi candidaţi mai mult ca un clovn care va ieși printre primii din cursă. Cu cât spunea mai multe grozăvii, precum faptul că vrea să construiască un zid la graniţa cu Mexicul sau că nu mai vrea să îi lase pe musulmani nici măcar să viziteze SUA, cu atât părea că își îndeplinește rolul spre deliciul presei, care făcea (și face în continuare) rating cu fiecare apariţie a sa în platou.
Când oamenii au început să îl voteze, comedia s-a transformat în tragicomedie, iar odată ce Trump a rămas singurul candidat din partea republicanilor, nu a mai rămas niciun element comic în toată povestea. Care sunt șansele reale ca Trump să devină noul președinte al Statelor Unite? În cele mai recente sondaje naţionale, publicate de Reuters pe 11 mai, 41% dintre americani erau deciși să o aleagă pe Hillary Clinton, 40% voiau să îl aleagă pe Trump, în timp ce 19% încă nu se hotărâseră cum să voteze pe 8 noiembrie. Un alt sondaj, realizat de Pew Research, arată că peste 50% dintre americani au viziuni similare cu ale lui Trump în ce privește politica externă americană și comerţul, două mari teme pentru viitoarele alegeri.
Donald Trump este caracterizat de cele mai multe ori în presă ca un misogin, un rasist și un xenofob, care își glorifică propria ignoranţă și lipsă de consecvenţă. Este narcisist, adept al manipulării prin dezinformare și al teoriilor conspiraţioniste și hărţuitor al celor care nu îl cred și nu îi împărtășesc părerile. Prins de nenumărate ori cu minciuna, este evident că pentru Trump adevărul înseamnă ceea ce este convenabil pe moment. La fel de des ca adevărul își schimbă și programul politic, care în cele mai multe privinţe este absurd, dacă nu chiar de speriat pentru tot ce reprezintă SUA astăzi. Dacă ar fi după el, Trump ar renunţa la NATO, la tratatul de neproliferare nucleară, la tratatul comercial trans-Pacific, la măsurile de combatere a poluării, stricând astfel și relaţiile pe care SUA le are cu China, cu Mexicul și chiar cu Marea Britanie. Perspectiva unui asemenea personaj la Casa Albă este îngrijorătoare. „S-ar putea să fie surprinzător de ușor pentru președintele Trump să îi facă pe oameni să asculte dispoziţiile sale tiranice. Exagerând crizele sau fabricându-le, un despot în devenire poate perverti sistemul politic și judiciar. Președinţii Rusiei și Turciei sunt exemple bune”, avertizează Financial Times.
În ciuda tuturor acestor defecte, cursa va fi strânsă dacă americanii nu se vor trezi la timp. Aceasta pentru că, în ciuda experienţei politice care o recomandă, Hillary Clinton este un contracandidat destul de slab, „pătat” de scandalul din Benghazi, de scandalul e-mailurilor, de toate greșelile și defectele soţului ei, pe care ar vrea să îl pună la cârma economiei, și de lipsa unui capital charismatic. Clinton este candidata care ar trebui să câștige, dar s-ar putea să nu câștige. Și, chiar dacă câștigă, nu ar fi finalul poveștii. Cutia Pandorei a fost deschisă și din ea a ieșit Donald Trump, cu noi idei și posibilităţi politice care nu vor dispărea din mentalul colectiv odată cu dispariţia lui de pe ecrane. Donald Trump are deja o moștenire politică.
O armată de mini-trumpi
Înainte de a ne pune mâinile în cap și a începe discursurile pline de stereotipii despre „americanii proști”, care „și-o fac cu mâna lor”, ar trebui să ne uităm puţin în jur și să observăm că Donald Trump are nenumărate replici de politicieni mult mai aproape de casă, iar motivele pentru care acești oameni acced acum la putere sunt mai mult sau mai puţin aceleași peste tot.
În Germania, poate cel mai bun cuvânt pentru a descrie politica era „stabilitate”, dar odată cu criza refugiaţilor peisajul s-a schimbat. Angela Merkel a scăzut în sondaje, este criticată în interiorul propriului partid, iar alegerile regionale de pe 13 martie au arătat că peisajul politic se schimbă rapid și drastic, după ce partidul naţionalist Alternativa pentru Germania a câștigat conducerea în trei landuri germane. La fel, în Franţa, la cele mai recente alegeri regionale partidul naţionalist Frontul Naţional câștiga alegerile în 7 regiuni din 12 în primul tur de scrutin și doar un joc politic al celorlalte partide l-a putut împiedica să câștige și turul doi.
Partide de extremă dreapta au reușit să obţină voturile necesare pentru a intra în parlamentul unor ţări precum Slovacia și Grecia, în timp ce Polonia și Ungaria au devenit democraţii iliberale conduse după stilul lui Vladimir Putin. „Din păcate, trebuie să înţelegem realitatea: în toate ţările europene de astăzi au apărut partide politice antieuropene, xenofobe. Este și cazul ţărilor de la Vișegrad, dar este și cazul Olandei, al Danemarcei și al Franţei.
Dacă facem socoteala euroscepticilor și eurofobilor, ne dăm seama că din păcate ei sunt astăzi majoritari în Europa, pentru că Europa nu mai este visul europenilor sau, în orice caz, nu mai există suficientă încredere în ceea ce Europa unită a adus, și anume în primul rând pacea”, apreciază fostul ambasador al Franţei în România, Philippe Gustin. Deși sondajele arată că cei mai mulţi europeni sunt în continuare pro-UE, alunecarea Europei spre naţionalism este vizibilă.
De ce se întâmplă acest lucru acum? Dani Rodrik, profesor de economie și politică la Universitatea Harvard, avertiza încă dinainte de anii 2000 că o economie hiperglobalizată va pune probleme serioase coeziunii sociale, probleme pe care elitele politice din toată lumea nu au făcut decât să le ignore. În cartea Has Globalization Gone Too Far? (S-a ajuns prea departe cu globalizarea?), publicată în 1997, el argumentează că internaţionalizarea pieţelor pentru bunuri, servicii și capital va cauza un hău între elitele cosmopolite, profesionale, înalt pregătite și restul societăţii. Iar în acest proces se petrec două clivaje: unul de identitate, care se axează pe naţionalitate, pe etnicitate sau religie și un clivaj al veniturilor, care se axează pe diferenţa dintre clasele sociale.
Fiecare partid naţionalist din cele enumerate mai sus își trage seva din una dintre aceste două probleme. Unii se axează pe problema imigranţilor și a păstrării naţionalităţii, iar alţii, pe problema inechităţii, care a ajuns în prezent la cote record (potrivit unui raport Oxfam, averea primilor 62 cei mai bogaţi oameni din lume este egală cu cea a jumătăţii mai sărace din populaţia globului).
Deci este foarte ușor de spus că Trump este susţinut de o armată de rasiști, așa cum arată cele mai multe articole, care nu încetează a-și declara uimirea în faţa „stupidităţii” susţinătorilor lui Trump, dar situaţia e puţin mai complicată. Un articol din The New York Times voia să demonstreze această idee realizând o hartă în care locurile de reședinţă a susţinătorilor lui Trump coincideau cu zonele din SUA cu cele mai multe căutări rasiste de pe Google, însă cei de la The Washington Post au arătat că o corelaţie și mai evidentă există cu zonele cu mari probleme economice și cu o rată a mortalităţii mai ridicată.6 Această diferenţă sugerează că, deși cu siguranţă mulţi dintre susţinătorii lui Trump îi împărtășesc unele caracteristici intelectuale și anumite trăsături de caracter, probabil mult mai mulţi se îndreaptă spre el ca spre singurul candidat care nu face parte din „nomenclatură” și care se adresează problemelor pe care ei le au, promiţând să se răzbune pe companiile care au căutat muncitori prin China și i-au lăsat șomeri pe americani.
„Oamenii s-au săturat, suferă, sunt stresaţi de faptul că pentru copiii lor nu există un viitor, că economia încă nu și-a revenit după recesiune, că fiecare familie suferă dintr-un motiv sau altul”, oamenii sunt mai degrabă speriaţi decât rasiști, este concluzia unui studiu în care au fost intervievate 1.600 de persoane din clasa muncitoare a suburbiilor din Cleveland și Pittsburgh.
În toată lumea dezvoltată, combinaţia dintre datorii, lipsa de acces la educaţie, concurenţa din ce în ce mai acerbă, șomaj, îmbătrânirea populaţiei și creșterea preţului la imobiliare trage în jos veniturile și posibilităţile pentru milioane de tineri, rezultând în inechitate profundă între generaţii și clase sociale.
O investigaţie realizată de The Guardian cu privire la posibilităţile de viitor ale generaţiei născute în perioada 1980-2000 (generaţia milenialilor) arată că în șapte economii majore din America de Nord și din Europa creșterea venitului unei familii tinere a rămas cu mult în spatele creșterii medii naţionale în ultimii 30 de ani. Studiul arată că astăzi americanii sub 30 de ani sunt mai săraci decât pensionarii. Această inechitate, între clase sociale și între generaţii, nu este o urmare naturală a globalizării, ci este creată, sau cel puţin întreţinută, prin politici de stat care nu protejează interesul clasei de mijloc.
Conform unui studiu realizat de Universitatea Princeton, Statele Unite nici nu funcţionează ca o democraţie reprezentativă, în care opinia cetăţenilor este exprimată de un grup de reprezentanţi aleși, care administrează statul spre binele public. Cercetătorii au analizat date compilate din aproape 1.800 de iniţiative și politici publice dintre anii 1981 și 2002, pe care le-au comparat apoi cu opiniile exprimate de publicul american pe problemele vizate de politicile respective.
Comparând apoi preferinţele americanilor de rând cu cele ale americanilor bogaţi și cu opiniile marilor grupuri de afaceriști sau lobby-iști, cercetătorii au descoperit că guvernul a urmat mai des directivele lansate de cei doi actori din urmă. „Analiza arată că elitele economice și grupurile organizate care reprezintă interese din sectorul de business au un impact substanţial asupra politicilor guvernului american, în timp ce oamenii de rând și grupurile care reprezintă interese de masă nu au aproape nicio influenţă”, au scris cercetătorii. Sistemul acesta nu pare să difere foarte mult de oligarhie (puterea este concentrată în mâna câtorva oameni cu un anumit statut).
Concluzia cercetătorilor de la Princeton este în tandem cu realitatea că majoritatea veniturilor se concentrează în mâna celor puţini și extrem de bogaţi, denumiţi „cei 1%”. Nu ar trebui să se mire nimeni atunci că americani de toate culorile politice îl susţin pe singurul om capabil să candideze din resurse proprii, care nu este unul dintre politicieni și care deocamdată este liber de presiuni care l-ar constrânge după câștigarea alegerilor pe motivul că i-ar fi finanţat campania.
Politica furiei
„Poate singurul lucru surprinzător la revolta faţă de clasa politică din atâtea democraţii avansate este că a întârziat atât. Chiar și acum 20 de ani era ușor de prezis că refuzul politicienilor de a oferi remedii pentru insecurităţile și inegalităţile erei noastre hiperglobalizate va crea spaţiu politic pentru demagogi cu soluţii simpliste”, crede profesorul Rodrik.
Noi, oameni de pe tot globul, ne pierdem rapid încrederea în felul în care se face democraţie astăzi. Și, cu cât puterea noastră colectivă este mai mult eclipsată de abuzul de putere al unui sistem corupt și al unei guvernări controlate de o mână de miliardari cu interese financiare specifice, cu atât devenim mai deschiși la alte soluţii politice. Este, în definitiv, o istorie care se repetă.
Mai toată lumea a auzit de „la belle époque”, perioada 1871-1914, considerată „de aur” în istoria Europei, însă nu toată lumea știe că a rămas în memorie ca un moment grozav să fii în viaţă doar dacă erai bogat, pe când pentru majoritatea europenilor a fost o perioadă la fel de frustrantă precum cea de acum.
Elitele s-au bucurat de prosperitate economică și tehnologică, de inovaţii știinţifice și culturale, de mari piese de teatru, de muzică și literatură, în timp ce în rest domnea inechitatea. La nivel politic, a fost un timp de crize și urgenţe naţionale care, la momentul respectiv, păreau lipsite de importanţă. Dar, la nivel global, se strângea o tensiune care aștepta o supapă. Într-o lucrare publicată în 1909, politicianul britanic Charles Masterman descria o lume ruptă pe verticală, „între naţiuni înarmate până în dinţi”, și pe orizontală, „între bogaţi și săraci”. Societatea globală, scria el, este pradă „forţelor noi ale invenţiilor mecanice, a nemulţumirilor sociale și a mișcărilor sociale, în timp ce puterea se concentrează în mâna unor corporaţii imense”.
O întoarcere bruscă la norme morale victoriene a fost însoţită de o înclinare spre radicalism, anarhie și violenţă. În cei 20 de ani anteriori Primului Război Mondial, anarhiștii au asasinat șase șefi de stat. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, care a declanșat războiul, a fost supapa unei tensiuni sufocante. În timp ce elitele se bucurau de epoca de aur, oamenii de rând se simţeau atât de sufocaţi în disperarea lor, încât au sărbătorit zile întregi izbucnirea războiului.
Trăim exact aceleași simptome ca acum 100 de ani, de la cascada de crize internaţionale și naţionale la starea socială, la avansul tehnologic și la încăpăţânarea sistemelor democratice actuale de a se deschide spre reformă, avertizează Ward Wilson, membru al Consiliului Britanico-American de Informare privind Securitatea și autor al cărţii Five Myths About Nuclear Weapons (Cinci mituri despre armele nucleare).
În consecinţă, etapa alunecării spre alte soluţii politice, de natură naţionalistă și extremistă, este naturală, în condiţiile în care, la fel ca acum 100 de ani, politicienii prioritizează legăturile economice internaţionale, în detrimentul identităţii naţionale și a reformelor sociale. În trecut, soluţii pentru rezolvarea și prevenirea unei astfel de situaţii au constat în două experimente eșuate: socialiștii și comuniștii au ales reforma socială, iar fasciștii afirmarea naţională. Ambele căi au dus de la globalizare la izolare economică și la lucruri mult mai rele de atât.Eșecurile lor au însemnat și discreditarea la nivel mondial, însă în situaţii ca cele de azi ispita rămâne.
Cu toate acestea, am mai învăţat ceva din istoria recentă, și anume că furia socială poate fi disipată doar prin câteva căi: revoluţie, război sau democraţie. Dintre acestea trei, democraţia este în continuare alegerea cea mai înţeleaptă, însă nu orice democraţie, ci una care să pună în actul de guvernare mecanisme serioase care să permită permutări regulate, să permită schimbarea atunci când este nevoie de ea, să nu mai permită calcifierea întregului sistem, așa cum este el în prezent. Democraţia poate fi în continuare cel mai eficient antidot la frustrările sociale, crede și Wilson.
Întrebarea este dacă la momentul actual valul de furie nu este deja prea mare pentru a putea fi liniștit de reforme democratice, care nici nu par să se anunţe. Dacă tot a fost deschisă, mai poate cutia Pandorei să fie închisă fără vărsare de sânge?