Cum se pot naște dictatorii în liniște

493

Evoluţia ultimelor evenimente sugerează că suntem departe de a ne construi un viitor liniștit. Naţionalismul pare să devine o constantă în ţări care au motive destul de puţine de a migra în această direcţie periculoasă. Și, totuși, o fac.

„Uită-te înapoi la modul în care mass-media din SUA a acoperit perioada lui Mussolini și Hitler și vei vedea o lungă listă de greșeli. Vor fi acestea repetate?” Sunt frământări care îl determină pe autorul unui articol The Guardian să facă o analiză a trecutului recent, întrebându-se dacă este posibil ca viitorul să devină o copie la indigo a acestuia. Ceea ce îl interesează în mod deosebit pe John Broich este să înţeleagă poziţia presei faţă de ceea ce ajunsese a fi considerat „normalitate”, având în vedere susţinerea de care viitorii dictatori beneficiau din partea alegătorilor.

„Am să le ofer toate acestea (italienilor, n.r.) cu dragoste, dacă se poate, prin forţă, dacă e nevoie”, a rostit Mussolini în 1925 în faţa Parlamentului. Discursul său a fost primit cu urale. Cu greu se poate spune că abordarea sa a reflectat ceva din valorile americane, totuși Mussolini a fost privit cu bunăvoinţă de presa de peste ocean. Cel puţin 150 de articole pot fi consemnate în perioada 1925-1932, cele mai multe fiind neutre sau chiar pline de amuzament în ton. „Salut poporul american extraordinar! Îi salut pe italienii din America care au unit dragostea faţă de două naţiuni”, declara, în 1927, Benito Mussolini. Drept urmare, simpatia americanilor a crescut. În 1928, The Saturday Evening Post chiar a scris un serial despre biografia ducelui. Alte ziare centrale au apreciat modul în care Mussolini a revitalizat economia italiană. În mod ironic, în timp ce o parte a mass-mediei a etichetat fascismul ca fiind un „experiment”, ziare precum The New York Times creditau Italia cu o întoarcere la „normalitate”. Mai mult decât atât, succesul lui Mussolini în Italia a favorizat succesul lui Hitler în ochii presei americane.

Pe la începutul anilor 1930, Hitler era văzut ca un „Mussolini al Germaniei”. Dincolo de ignoranţă, principala capcană în care a căzut presa americană a fost portretizarea lui Hitler mai degrabă ca o caricatură decât luarea acestuia în serios. „Dictatorul” (lansat pe marele ecran la data de 15 octombrie 1940), în ipostaza interpretată de Charlie Chaplin, este elocventă în această privinţă.

Deși presa americană a avut tendinţa de a condamna antisemitismul bine structurat al lui Hitler, au existat o mulţime de excepţii. Unele ziare au minimalizat rapoarte despre violenţa îndreptată împotriva cetăţenilor evrei din Germania. Mulţi, chiar și cei care au condamnat categoric violenţa, au presupus că este vorba de niște derapaje care vor înceta curând. Atunci când editorul de la Chicago Daily News, Edgar Mowrer, a remarcat în 1933 că Germania s-a transformat într-un „un azil de nebuni”, oficialii germani au făcut presiune asupra Departamentului de Stat pentru ţinerea în frâu a reporterilor americani. Allen Dulles, care a devenit mai târziu director al CIA, i-a spus lui Mowrer că „a luat situaţia germană prea în serios”.

După preluarea puterii de către Hitler, cei mai mulţi jurnaliști din SUA au interpretat eronat evoluţia evenimentelor din Germania. Un jurnalist a scris un articol laudativ, publicat în National Geographic în 1937, numit  „Schimbare la Berlin”. În schimb, Dorothy Thompson, una dintre cele mai bune corespondente ale SUA în străinătate, care a reușit să îi ia un interviu lui Hitler (publicat în 1932 în revista Cosmopolitan), l-a subestimat pe dictatorul german în timpul întâlnirii. Ulterior, realizând eroarea de percepţie comisă, a atras atenţia asupra manierei subtile în care o persoană însetată de putere poate prelua controlul absolut.

„Nici un popor nu își recunoaște vreodată dictatorul dinainte”, a reflectat Dorothy în 1935. „Acesta nu este ales pe platforma politică a unei dictaturi. El întotdeauna pretinde a fi instrumentul care reprezintă interesele naţiunii.” Aplicând la SUA, a notat că „dictatorul nostru (dacă va apărea, n.r.) cu siguranţă că va apăra tot ceea ce este tradiţional din punct de vedere american”.

Nu este greu de înţeles de ce preocupările pentru înţelegerea mai profundă a trecutului recent revin tot mai mult în atenţia analiștilor. Atmosfera generală actuală începe să coincidă tot mai mult cu situaţia premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale. Trump a câștigat alegerile prezidenţiale având un discurs anti-sistem care a alimentat frustrările și resentimentele faţă de străini. De asemenea, partidele populiste din Europa cresc în sondaje adoptând un ton similar. Cifrele statistice vin să confirme trendul descendent al preferinţei tinerilor pentru democraţie. De pildă, în SUA, numai 30% din cei născuţi în anii ’80 consideră ca fiind esenţial să trăiască într-o ţară cu o astfel de formă de guvernare, în timp ce în Europa proporţia acestora este puţin peste 40%. Cifrele sunt și mai îngrijorătoare dacă sunt comparate cu anii interbelici, atunci când, de exemplu, peste 50% dintre europeni considerau democraţia ca fiind esenţială (în SUA, erau chiar peste 70 de procente). Pot fi generate, astfel, mișcări ample, susţinute la nivel popular, pe structura cărora persoane avide de putere să își realizeze idealurile naţionaliste. Cu alte cuvinte, dictaturile nu au sucombat.