Noua ordine mondială, dirijată de Statele Unite, a fost și încă mai este un concept care a antrenat deopotrivă aspiraţii și conspiraţii. Situaţia internaţională actuală contestă însă viabilitatea acestui concept, în timp ce analiști reputaţi, între care Henry Kissinger, intuiesc nevoia unei recalibrări a principiilor occidentale care stau la baza geopoliticii moderne.

Geopolitica a ajuns într-un punct critic, în care globalizarea, deși funcţională economic, dă puternice rateuri politice, e de părere fostul consilier american de securitate naţională Henry Kissinger. Într-un material publicat de Wall Street Journal, Kissinger contestă capacitatea principiilor occidentale de guvernare de a face faţă provocărilor pe care le ridică mediul internaţional.

Cu Libia în plin război civil, cu armatele islamiste construind califate în Siria și Irak, cu un Afghanistan în cădere liberă și o Rusie aflată într-o ofensivă văzută ca un reviriment al politicii sale expansioniste, Statele Unite se află în poziţia de a-și reevalua capacitatea de a face pace și de a-i asigura durabilitatea.

Greșeala americană

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, economia și siguranţa naţională care caracterizau SUA puteau susţine această capacitate, în timp ce liderii americani făceau demersuri pentru a-și permanentiza poziţia de superputere internaţională. Politica bazată pe exaltarea capitalismului și a democraţiei pe care au practicat-o intern cu succes Statele Unite s-a ciocnit însă de reticenţa statelor cu alte forme de guvernare care valorizează alte principii de securizare.

Potrivit lui Kissinger, geopolitica occidentală a greșit pentru că nu a încurajat statele să își construiască legitimitatea pe baza unor strategii solide, dar și pentru că cei mai puternici lideri nu comunică eficient între ei (în ciuda celor câtorva reuniuni regulate ale marilor puteri).

În anul 2002, același Kissinger nota într-un editorial publicat în New Perspectives Quarterly că ameninţarea din partea terorismului la scară globală pretinde soluţii și abordări radical diferite de tot ce a existat până atunci în câmpul relaţiilor internaţionale. Sfidarea principală a momentului se referă la capacitatea sistemului internaţional de a se adapta noilor condiţii.

Reconfigurarea traseului

Aceasta deoarece aspiraţiile Statelor Unite nu reușesc să se reflecte și într-o creștere a indicelui de atractivitate a politicii internaţionale americane, așa cum observa prof. Paul Dobrescu în revista Geopolitica. Referindu-se la pericolul ca SUA să cadă în extrema „super-puterii singuratice” (concept introdus de Samuel Huntington), Dobrescu subliniază dependenţa succesului american de dezvoltarea unui „magnetism” politic internaţional: „oricât de puternice ar fi, SUA nu pot conduce singure lumea. (…) A fi lider incontestabil nu înseamnă a fi hegemon.”

Însă intervenţionismul american, perceput negativ la nivel internaţional, așa cum remarca Samuel Huntington, supune Statele Unite riscului de însingurare.

Miza, spune Dobrescu „se află în relaţia SUA cu opinia publică internaţională și cu opinia publică internă”, o concluzie pe care o reiterează și analiștii the Atlantic, care contestă victoria democraţiei asupra oricărei alte forme de guvernare, așa cum o anunţase în urmă cu 25 de ani Francis Fukuyama.