„Așteptăm democraţia de atâta timp, dar an după an am primit doar vești proaste”, spune Lee Kan-tat, un student de 21 de ani, aflat la un marș prodemocraţie în Parcul Victoria din Hong Kong.

În fiecare an, la aniversarea revenirii metropolei sub conducerea chineză, activiști prodemocraţie iau parte la proteste pașnice, militând împotriva influenţei negative și puternice din partea guvernului central de la Beijing.

Ce se întâmplă în Hong Kong

Hong Kong este zona de testare a modelului „o ţară, două sisteme”, gândit de Partidul Comunist Chinez, prin care aceasta se bucură de un nivel înalt de autonomie în ce privește guvernarea și sistemul judecătoresc, desigur, aprobate mai întâi de Beijing. Miza acestui model este de a vedea cât de autonom poate fi de fapt un sistem mic faţă de cel dominant, care îl înglobează.

Autonomia Hong Kongului a rămas nedisputată încă din 1997, când Marea Britanie a predat orașul Chinei. Ca urmare, Hong Kongul urmează un model al statului de drept derivat din cel britanic. Statul de drept, asigurat de judecători independenţi de administraţie, este factorul principal care face diferenţa între sistemul legal din Hong Kong și cel care conduce China, scrie Time.

Astăzi însă, veridicitatea acestei atunomii este pusă la îndoială, după ce Beijingul a refuzat să permită alegeri democratice pentru noul guvernator al Hong Kongului. Un referendum semnat de 800.000 de oameni care spijină alegerile libere pentru următorul lider al orașului, a fost declarat nul de către conducerea de la Beijing, lucru care a atras furia protestatarilor.

Reacţii „la cald”

În Hong Kong s-a dezvoltat o societate înfloritoare care se bucură de stat de drept și libertatea presei, deși se află sub conducerea ultimei superputeri care se descrie drept stat comunist. Aceste viziuni conflictuale provoacă o nefericire existenţială din ce în ce mai profundă în Hong Kong, una care poate duce la reacţii radicale, avertizează CNN.

În ultimii cinci ani, grupele de studenţi prodemocraţie, care consideră „anihilarea” sistemului actual de alegeri drept singura soluţie pentru progres, s-au înmulţit. Această tendinţă este valabilă și în dreptul celor care îi numesc „trădători” pe cei care se opun acestei soluţii.

Pentru mulţi dintre acești activiști, orice gest de compromis politic cu guvernul chinez central înseamnă sacrificarea autonomiei Hong Kongului. O mișcare civilă denumită „Occupy Central” ameninţă să paralizeze sectorul princial de business luna aceasta, ceea ce nu va provoca decât furie din partea Beijingului.

Luna trecută, China a condamnat în scris intensificarea protestelor pentru democraţie din Hong Kong, spunând că înţelegerea sistemului „o ţară, două sisteme” este greșită sau confuză, orașul funcţionând „prin definiţie” doar la comanda Beijingului.

De ce contează?

Acum 25 de ani, Francis Fukuyama a scris eseul „The End of History?” pentru jurnalul National Interest. Eseul a apărut în primăvara lui 1989, cu câteva luni înainte de dărâmarea Zidului Berlinului, când tranziţiile democratice erau pe val în Europa de Est, America Latină, Asia și Africa Subsahariană.

Istoria părea să culmineze în libertate: guverne alese democratic, drepturi pentru indivizi, economie de piaţă. Democraţia avea să fie ultimul și cel mai bun model politic, scria Fukuyama. Acum însă, după cum scrie analistul politic Walter Russell Mead, jocurile geopolitice din trecut și-au făcut din nou apariţia, ameninţând stabilitatea globală.

În acest context, Fukuyama revine să admită că Rusia este în continuare un regim autoritarist care își ameninţă vecinii și vrea să cucerească teritorii pierdute la dizolvarea Uniunii Sovietice, iar China a devenit a doua economie mondială, dar este în continuare o superputere comunistă, cu ambiţii teritoriale în sud și est.

Ţări care au încercat să facă tranziţia către democraţie, precum Turcia, Sri Lanka, Nicaragua, Egipt etc., se întorc rapid la practicile autoritariste, iar Fukuyama menţionează și noile adiţii la Uniunea Europeană, adică România și Bulgaria, care sunt năpăstuite de corupţie. Pe lângă asta, UE și SUA au experimentat în ultima decadă crize financiare severe, care au dus la o creștere economică severă și pierderea locurilor de muncă pentru tineri.

Am putea conchide că peisajul democratic este sumbru și de nedorit, însă Fukuyama crede în continuare că în ceea ce privește ideologiile politice, democraţiile liberale încă nu au niciun competitor real.

„Singurul sistem care ar părea capabil să concureze cu democraţiile liberale este modelul chinez, care amestecă guvernul autoritarist cu o economie parţial fundamentată pe piaţă și cu un nivel înalt de competenţă tehnologică și tehnocratică”, scrie Fukuyama.

Acesta este motivul pentru care ar trebui să ne preocupe pe toţi ceea ce întâmplă în China.

Are democraţia un viitor?

Ne putem întreba atunci dacă modelul chinez este sustenabil. Fukuyama crede că nu. Motivul principal este tranziţia pe care China caută să o facă, de la o ţară cu un venit mediu la o ţară cu un venit de top, tranziţie care va stopa într-o oarecare măsură tendinţa de creștere constantă a economiei. Problema este că această creștere a economiei este tocmai factorul pe care sistemul comunist își fundamentează legitimitatea.

Fukuyama prevede zile grele în viitorul nu foarte îndepărtat al Chinei, din cauza poluării ecosistemului, a solului și a aerului, poluare ce afectează în prezent vieţile a milioane de oameni din clasa de mijloc, care nu vor mai accepta sistemul corupt de conducere, când lucrurile se vor agrava. La motivele de nefericire a populaţiei se mai adaugă nivelul de inechitate socială din ce în ce mai mare, cuplat cu avantajele enorme de care se bucură cel conectaţi la clasa politică.

Prin urmare, întrebat dacă în 50 de ani, SUA și Europa vor arăta mai mult ca China, sau China va arăta mai mult ca SUA și Europa, Fukuyama ar alege ultima variantă, „fără ezitare”.