E ca la teatru. Din sală vezi o poveste frumoasă – scena e curată, actorii sunt străluciţi, e o lumină magică, dar când treci în culise… Deodată, în spatele cortinei sunt resturi de scânduri, cârpe, decoruri pe jumătate vopsite… S-a dus povestea. E întuneric. E murdar.” (descriere a comunismului făcută pe patul de moarte de un supravieţuitor al lagărelor, în volumul Vremuri second-hand, de Svetlana Aleksievici)

Folosind un ton lozincard și termeni suficient de transparenţi, scriitorul Vasile Voiculescu a surprins universul insalubru al comunismului într-o nuvelă distopică publicată, destul de straniu, în anii ’80. Aflăm că viaţa intrase pe un făgaș tihnit o dată pentru totdeauna sub conducerea sapienţială a Perfectului Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii (cei cinci P), care izbutise să elibereze cetăţenii de balastul emoţiilor, visului, meditaţiei sau (chiar mai rău) al misticismului. Fără nicio excepţie, nou-născuţii erau supuși unei proceduri medicale menite să le șteargă individualitatea: lobocoagularea prefrontală, extirparea centrilor nervoși depozitari ai dimensiunilor emoţional-volitive. O metodă inventivă și nedureroasă de a obţine omul nou încă din fașă. Iar dacă această nivelare a conștiinţelor poate părea sinistră cititorului neavizat, ideologia se grăbește să corecteze ditirambic acest parti-pris: „Se putea susţine fără paradă, cum de altfel făceau teoreticienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri și adâncime se câștiga în linie. Adică idealul: întoarcerea în lumea unidimensională.”[1]

Distopia voiculesciană descrie profetic omul nou, în ireversibilitatea metamorfozei sale: chiar și atunci când forţa abrazivă a sistemului avea să se năruie, individului avea să-i rămână atrofiată capacitatea de analizare a binelui și a răului, dincolo de ajutorul deformant al lentilei ideologice.

O istorie a socialismului domestic

Aminteam în articolul trecut de nostalgia rușilor pentru epoca roșie, precum și de deconcertanta lor simpatie pentru Stalin. Pentru un occidental sau pentru esticul îndrăgostit de virtuţile democraţiei, această apetenţă pentru un sistem totalitar aparent definitiv ancorat în trecut este îngrijorătoare și indigestă. Totuși Homo sovieticus, conceput în laboratoarele marxismului, are propriile raţiuni pentru a rămâne anchilozat în comunism.

Meritul Svetlanei Aleksievici, laureată cu Nobelul pentru literatură în 2015, este de a recupera din statistici, din sondaje și din cifre greu de metabolizat portretul omului nou și de a ni-l livra neretușat, în încercarea de a ne ghida prin labirintul de credinţe și de experienţe care-l definesc.

Cartea Vremuri second-hand[2] reunește mărturii și istorii de viaţă ale oamenilor din fostul URSS (fie ei ruși, abhazi, ucraineni, kazahi), alcătuind, în cuvintele autoarei, o „istorie a socialismului domestic”. E o colecţie de amprente lăsate de istoria mare (susceptibilă de a fi rescrisă în manieră orwelliană de către învingători) în istoriile mărunte, imposibil de rescris, pentru că au fost dăltuite în conștiinţe. Dincolo de introducere, vocea auctorială este foarte discretă, permiţându-le celor intervievaţi în două perioade diferite de timp (1991-2001 și 2002-2012) să depene nestingheriţi istorii vechi (ale lor, ale părinţilor, bunicilor sau cunoscuţilor), unele lugubre, dar care reprezintă totuși combustibilul argumentelor că „înainte era mai bine”.

Interviurile se desfășoară în intimitatea bucătăriei, locul în care s-a disecat, decenii la rând, istoria și cotiturile ei. Unele opinii sunt culese din piaţă, la diverse manifestaţii, iar atunci polifonia este evidentă, concepţii diametral opuse luptându-se să se afirme. Sunt două Rusii care se înfruntă, iar cartea Svetlanei Aleksievici se concentrează pe vocile celor care nu știu cum să supravieţuiască timpurilor care i-au creat. În mărturiile lor se pot identifica teme recurente. Cum ar fi aceea a atașamentului patologic faţă de partid.

Sub loviturile unui tăiș adorat

Omul nu suportă gândul că este strivit de o constrângere fizică, trebuie ca el să își adore forţa care-l oprimă, atribuindu-i trăsături supraumane, o raţiune atotștiutoare, o misiune specială.” (Czeslaw Milosz)

Probabil cea mai derutantă caracteristică a omului nou a fost transferul de afecţiune și de fidelitate de la familia biologică la părinţii spirituali, conducătorii partidului. Din convingere, sub presiune sau din oportunism, Pavlik Morozov s-a multiplicat într-un număr înfricoșător de clone. A trăi sub o ameninţare continuă înseamnă a fi implicat într-o frenezie a căutării și a inventării formelor mai puţin primejdioase de viaţă. Iar trădarea a devenit una dintre ele. Existau cazuri în care, de comun acord, unul dintre soţi îl denunţa pe cel asupra căruia plana suspiciunea de disidenţă, pentru ca celălalt să rămână în siguranţă și copiii să nu ajungă în orfelinate.[3] Dar în această epocă a delaţiunii nimeni nu putea să se considere în siguranţă, „asasinii cu peniţa”, după cum îi etichetează Soljeniţîn, fiind ascunși acolo unde i-ai fi căutat cel mai puţin: vecina care a venit să împrumute drojdie, amicul care a surprins, la un pahar de vin, câteva vorbe despre rafturile goale din magazine, colegul care a remarcat o lipsă de zel în intonarea odei lui Stalin…

Catehizarea ideologică începută încă de pe băncile școlii a constituit un factor esenţial al acestui seism care a modificat harta relaţiilor umane, oricât de intime ar fi fost ele.

În încrengătura de experienţe trăite de Vasili Petrovici N., unul dintre intervievaţii Svetlanei Aleksievici, se înscrie și episodul arestării soţiei sale, ingineră la fabrica de încălţăminte, de altfel o comunistă loială, ca și soţul ei. Arestarea era așezată sub semnul previzibilului, întrucât deja prietenii și colegii ei fuseseră ridicaţi, însă naivitatea lui Vasili Petrovici era, de asemenea, marca timpului pe care-l trăia. Ceilalţi puteau face obiectul arestărilor devenite epidemice, însă ei nu puteau fi decât în siguranţă, ca luptători devotaţi revoluţiei. Credinţa lui Vasili Petrovici în partid (al cărui membru a fost din 1922) era de nezdruncinat: „Dacă a spus Partidul, eu cred în Partid!” De altfel, fiul celor doi soţi fusese numit Octombrie, în onoarea Marii Revoluţii ce tocmai aniversa un deceniu; iar fiica pe care și-o doreau urma să fie botezată cu un nume care să oglindească simpatia lor comunistă: Marxana, Stalina, Engelsina sau poate chiar Liublena (de la liubliu Lenina îl iubesc pe Lenin).

Dezastrul debutează cu un denunţ făcut de un vecin cu care familia N. e în relaţii foarte cordiale. Soţia lui Vasili Petrovici e arestată într-o seară la teatru, ajunge în lagăr, iar soţul ei o va urma, în calitate de partener de viaţă al unui dușman al poporului. Interogat, torturat, privat de libertate, V.P. nu se va dezice de crezul său comunist. Soţia nu supravieţuiește iadului din lagăr, însă, după război, fidelului comunist i se restituie carnetul de partid și, odată cu el, onoarea. Iar el își amintește cât de fericit a fost să reintre în graţiile Partidului, chiar dacă acesta îi răpise soţia. Reacţia de uimire a celei care îl intervievează trezește agresivitatea bătrânului comunist.

Generaţia de astăzi, îi va reproșa el scriitoarei, nu mai are niciun ideal, în afară de confort. Pe când generaţia lui, aproape dispărută, l-a învins pe Hitler, a creat uzine și hidrocentrale, a crezut în lozinca revoluţionară „să conducem cu o mână de fier omenirea spre fericire”. Toate acestea nu pot fi judecate logic, ci exclusiv după legile credinţei; idealul comunist a fost atât de înalt, încât a reclamat capitularea în faţa voinţei sacrosancte a partidului, chiar când acesta ucidea soţii sau mame vinovate „pentru nimic” (așa cum declara, plină de obidă, poeta Anna Ahmatova, celor care încercau, chinuiţi de teamă și de nesiguranţă în faţa valului tot mai amplu de arestări, să le găsească o justificare).[4]

Comuniștii autentici, în cazul cărora experimentul marxist de transformare și de înnoire a fost o reușită, și-au reafirmat credinţa în viziunea Partidului, oricât de solide au fost motivele de dezamăgire furnizate de acesta. Vladimir Tismăneanu înscrie scrisoarea lui Buharin în șirul dovezilor cu privire la fundamentul mistic al sistemului bolșevic, amintind că personaje mult mai puţin celebre decât acesta au preferat moartea în locul retragerii încrederii pe care partidul le-o acordase.

Cazul lui Mirel Costea, a cărui scrisoare de adio adresată fiicelor sale a fost recuperată de istoric din arhivele Securităţii, probează o înregimentare politică totală. Înainte de a se sinucide, comunistul Costea își cere iertare fetelor lui pentru actul pe care-l va comite, asigurându-le că și-a slujit partidul cu toată credinţa și că nu poate supravieţui fisurilor ce au intervenit în relaţia lui cu partidul. Dar, deși scrisoarea e o pledoarie pentru autenticitatea crezului și a conduitei sale comuniste, el nu ezită să lase partidului ultimul cuvânt cu privire la loialitatea lui: „Viaţa mea a fost dedicată Partidului. (…) Dacă însă vreodată veţi afla că Partidul are altă părere despre mine, atunci să credeţi ce spune Partidul.”[5]

Realitatea se construiește pe aceleași coordonate ca și ficţiunea. În fond, tovarășul Mirel Costea e corespondentul real al lui Parsons, personajul orwellian care avea certitudinea că, în virtutea infailibilităţii sale, Partidul n-ar putea aresta un nevinovat; iar ca un cetăţean loial ce era, în momentul predictibilei sale arestări – într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat – intenţiona să le mulţumească judecătorilor lui că l-au salvat cât timp mai era recuperabil.[6]

Când trecutul sună bine

„Și acum îmi place să scriu «URSS». Asta a fost ţara mea, iar acum nu mai trăiesc în ţara mea. Trăiesc într-o ţară străină.” (Elena Iurievna S.)

O altă temă ce apare frecvent în discursul locuitorilor spaţiului ex-sovietic și în interviurile Svetlanei Aleksievici este măreţia unui trecut pe care l-ar dori reconstruibil. În amintirea omului sovietic, vremurile roșii stau sub semnul fericirii („nu aveam de niciunele, dar eram fericiţi”), al cultului eroilor și al mentalităţii războinice („viaţa era compusă din eroi”; „război și închisoare sunt principalele două cuvinte rusești”) și mai ales sub semnul grandorii.

Pentru un outsider, trecutul sovietic e jalonat de momente lugubre: colectivizare, deportări, marile procese de la Moscova, execuţii, lagăre. Pentru sovok, trecutul se îmbracă în veșminte triumfaliste: câștigarea Marelui Război, lansarea Sputnik-ului, Iuri Gagarin și primul zbor cosmic uman, o patrie puternică și respectată, un ideal – construirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ.

Faptul că strălucirea acestor vremuri trăite de ei sau de părinţii lor va sucomba în două sau trei rânduri scrise în manualul de istorie este un fapt greu de suportat de nostalgicii bolșevismului. Într-unul dintre interviurile realizate în Piaţa Roșie, un patriot autodeclarat deplânge dispariţia vechiului drapel roșu, declarând că nu se va obișnui niciodată cu tricolorul rusesc. URSS-ul a fost o ţară măreaţă, a cărei disoluţie s-a datorat unei alegeri căzute în derizoriu, ce va fi amendată de următoarea generaţie: „Părinţii noștri au vândut o ţară măreaţă pe jeanși, Marlboro și gumă de mestecat.” Omul sovietic trăiește sentimente contradictorii faţă de o ţară care a câștigat Marea Victorie, doar pentru a pierde Războiul Rece.

N-o să mai trăim niciodată într-o ţară atât de mare și de puternică. Am plâns când s-a destrămat Uniunea Sovietică”, e mărturisirea unui bătrân de 87 de ani, copleșit de această inadvertenţă: epoca lui a murit, iar el a fost condamnat să-i supravieţuiască.

Chiar și în berării se dezbate aceeași temă de interes general: soarta Rusiei. Replicile curg, spumoase, în registru dihotomic. Unii își exprimă în termeni sarcastici impresiile lor despre măreţia imperiului roșu, cu cozile lui nelipsite până și pentru achiziţia hârtiei igienice. Alţii încearcă să prezică viitorul, precizând că acesta nu poate fi conceput decât într-o logică a excluderii jumătăţilor de măsură: „Rusia va fi măreaţă sau nu va fi deloc.” Cu mai multe șanse câștigătoare e creditată măreţia, pentru că „avem imperiul și comunismul întipărite pe cortex”.

Fragmente din vechile cântece sovietice sunt redate constant în interviuri. Magrita Pogrebiţkaia, medic, 57 de ani, e o adevărată enciclopedie a cântecelor comuniste, care o emoţionează încă, la fel ca amintirea marșului cu care erau întâmpinate trenurile care intrau în „orașul-erou” Moscova. Anualul rendez-vous cu capitala se transformă, după dispariţia URSS-ului, într-un scenariu de film mediocru: Moscova îi apare murdară, un imens bazar în care se vând, într-o impardonabilă devălmășie, cearceafuri, jucării, salam, iar destrămarea trecutului îi apare într-o limpezime înspăimântătoare în comercializarea lipsită de conștiinţă a steguleţelor roșii, a carnetelor de partid, a uniformelor sovietice sau a distincţiilor militare.

Stalin reloaded

La fel ca pasărea Phoenix, Stalin renaște din cenușa oprobriului istoriei, devenind un personaj pozitiv, la mormântul căruia, așa cum afirmă personajele Svetlanei Aleksievici, se adună munţi de garoafe roșii, în timp ce portretele sale răsar grave în parbrizul autoturismelor.

Jumătate de ţară e în așteptarea unui nou Stalin”, conchide Elena Iurievna S., 49 de ani, fostă secretară a comitetului raional de partid. Un Stalin care să pună lucrurile în ordine. Aceeași certitudine și speranţă se regăsește și în lotul de interviuri și opinii culese în perioada 2002-2012. „Un singur om ne poate salva: tovarășul Stalin”, declamă o voce din mulţimea care participă la un marș procomunism, organizat de 1 mai.

În memoria omului nou nu au rămas gravate crimele lui Stalin. Nici procesele-spectacole, nici Holodomorul, nici proiectele inutile, dar devoratoare de vieţi, ca Bielomorkocanalul, nici lagărele, mai ales cele din Nord, unde media supravieţuirii era de câteva săptămâni, nici codul penal stalinist care prevedea condamnarea minorilor peste 12 ani cu pedepsele aplicate adulţilor. Omul sovietic e recunoscător pentru că Stalin a luat Rusia de la plug și a condus-o la podiumul bombei atomice.

Anna M., o arhitectă în vârstă de 59 de ani, reface din detalii pline de cruzime o copilărie în care ea și colegii săi nu-și puteau imagina părinţii decât la închisoare. Ea însăși a crescut la orfelinat, mama ei fiind condamnată la 12 ani de lagăr. Separarea lor nu a zdruncinat credinţa ei de copil că Stalin e binefăcătorul ţării. De altfel, partea cea mai solidă a educaţiei școlare constă în a-i deprinde pe micii orfani să îl iubească pe Stalin. Să îi scrie scrisori după dictare, să-i cânte ode, să îi admire portretul. Și nu e tocmai un miracol că micuţii privaţi de orice fel de afecţiune transferă asupra conducătorului iubit afecţiunea pe care nimeni altcineva nu o revendică. Copiii sunt convinși că ar da ani din viaţă contra unei ore petrecute alături de Stalin și că târgul ar fi unul echitabil. Moartea dictatorului bulversează universul îngust care li s-a construit, dărâmându-le și ultimul reper. Nu faptul că trebuie să stea drepţi în careu timp de câteva ore, cât durează funeraliile, îi afectează, cât confruntarea cu o realitate absolut necunoscută: „Cum se poate trăi fără mamă știam deja. Dar cum să trăiești fără Stalin?”

Dezvrăjirea survine mult mai târziu și nu e decât parţială. Între mama Annei, abia revenită din lagăr, care refuză să asculte radioul ori să participe la demonstraţii, și fiica sedusă de idealurile bolșevice se așază o prăpastie pe care o surpă – prea târziu – doar moartea mamei. Deși amintiri brutale ale vieţii din lagăr (unde a fost internată împreună cu mama ei până la vârsta de 5 ani) o bântuie și acum, totuși educaţia ei de om sovietic, împreună cu dificultăţile economice, o determină să se simtă mai legată de epoca stalinistă decât de cea a prezentului. Mărturisește că oamenii trecutului îi erau mai dragi, istoria ţării comuniste s-a articulat mai bine în fiinţa ei, în ciuda tuturor abuzurilor sale, în timp ce ţara în care trăiește după 1990 îi este indiferentă.

De altfel vremurile staliniste au o morală a lor; sacerdoţii regimului comunist au răsturnat străvechea ordine axiologică, așa încât orice să poată fi stigmatizat, după cum orice poate fi legitimat. Așa se poate explica inadecvarea dintre statutul de victimă al milioanelor de oameni sovietici și încrederea cu care învestesc un regim care le-a confiscat viaţa și nu le-a restituit decât promisiunea unui Eldorado intangibil.

Tatăl Elenei Iurievna a supravieţuit unui deceniu de lagăr, cu care patria l-a răsplătit pentru că a luptat în al Doilea Război Mondial, nedovedind suficient patriotism cât să nu se lase capturat de dușman. Atitudinea criminală a unui regim care a executat sau a închis sute de mii de soldaţi sovietici pentru „vina” de a fi căzut prizonieri e justificată de acest fost soldat în contextul vremurilor grele prin care trecea ţara. Până la urmă, își asumase cu sinceritate statutul de trădător, fiindcă statul i-l refuzase pe cel de erou. „Și tata se credea vinovat. Așa fuseseră învăţaţi.”

Călăii mici

Faptul că Stalin nu e renegat se explică și prin nenumăratele și liliputanele complicităţi la crimele regimului.

Vasili Petrovici, comunistul a cărui tânără soţie a pierit nevinovată în lagăr, are conștiinţa pătată de o faptă din adolescenţă, pe care o relatează doar după ce reportofonul este oprit, pentru că simte nevoia să se destăinuie. Sub presiunea conștiinţei sale de comsomolist, și-a denunţat unui detașament de rechiziţionare al Armatei Roșii unchiul culac, care ascundea grâu în pădure, pricinuind moartea violentă a rudei sale și incendierea casei familiei.

A-l condamna pe Stalin, comentează unul dintre cei intervievaţi, ar însemna și repudierea rudelor, prietenilor, oamenilor celor mai apropiaţi. Tatăl martorului a fost denunţat de un vecin cu ai cărui copii a crescut și a supravieţuit în cele din urmă unui deceniu de lagăr. Fratele tatălui său a fost arestat în 1935, după cum au dezvăluit dosarele desecretizate în vremea lui Elţîn, în urma denunţului nepoatei sale, tanti Olea. În memoria bătrânei, 1935 rămâne totuși unul dintre cei mai fericiţi ani ai vieţii sale, anul în care s-a îndrăgostit, nefiind nicidecum asociat crimei la care fusese părtașă. Chestionată direct cu privire la denunţul făcut în tinereţe, tanti Olea răspunde cu o întrebare: „Unde ai văzut tu om de treabă pe vremea lui Stalin?”

Atitudinea victimelor faţă de călăi e adesea una ambivalentă. Călăii „mici”, cei pe care istoria nu i-a putut reţine, nu trădează cu ușurinţă, dincolo de coaja atitudinii impenitente, vreun germene de vinovăţie. Adevărata lor pedeapsă e prăbușirea comunismului, care legitima prin măreţia obiectivelor sale toate greșelile, abuzurile și crimele. Să justifici o fărădelege fără a mai putea invoca idealul în numele căruia a fost săvârșită e o muncă sisifică pe care conștiinţa trebuie să o depună. Poate de aceea Vasili Petrovici, acest Pavlik Morozov ajuns la senectute, își încheie spovedania cu o declaraţie de fidelitate: „Vreau să mor comunist.”

Probabil cea mai sinistră realizare a bolșevismului a fost impermeabilizarea graniţelor dintre bine și rău, anularea discernământului individual, așa încât valorile morale să fie interșanjabile, în funcţie de interesul regimului. Dilema intelectualului Nerjin reflectă abilitatea regimului de a șterge limita dintre torţionar și victimă: poate fi vreodată fiinţa umană în posesia criteriului după care să poată distinge ce e corect de ceea ce e greșit?[7]

În economia relatărilor despre lagăr e surprinzător cât de puţin sunt convinși autorii lor că dezvăluirile despre această instituţie represivă (care a funcţionat din 1918 până în 1989!) au contribuit la prăbușirea comunismului. O fostă secretară a comitetului raional de partid răbufnește: „Credeţi că ţara s-a năruit pentru că s-a aflat adevărul despre Gulag? Așa cred cei care scriu cărţi. Ţara a pierit din cauza deficitului de cizme de damă și de hârtie igienică.”

De altfel, scriitoarea Anne Applebaum relatează că, în călătoriile întreprinse după 1990 în Rusia pentru a studia sângerosul trecut sovietic, a fost întâmpinată, dincolo de minoritatea care înţelegea necesitatea acestui demers, de trei atitudini constante[8]: „nu e treaba dumneavoastră”, „ce mai contează?” și lipsa oricărei opinii (dublată de lipsa de interes) asupra subiectului.

Et in Arcadia ergo![9]

Privit dintr-un anumit unghi, omul nou este asemeni fiului de împărat din basmul lui Petre Ispirescu, care nu a fost de acord să se nască până ce nu i s-a promis tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte; deși promisiunile comunismului nu s-au mai materializat, un prezent decomunizat îl aruncă într-o perpetuă vale a plângerii, în care nimic nu-i este familiar. De unde și haloul nostalgic al povestirilor.

Prezentul nu îl satisface. Naivitatea anilor ’90 („credeam că ne așteaptă autobuze să ne ducă în democraţie”) a fost tăios amendată de criza economică ce abia aștepta să se activeze, de teroarea dezlănţuită de grupările mafiote, de conflictele sângeroase izbucnite între diferitele etnii ce coexistaseră pașnic, de șomajul crunt care convertește profesori, ofiţeri sau medici în „vânzători de cratiţe” ori de ascensiunea unui grup de oligarhi la putere. Gorbaciov, președintele iubit de ruși – dar mai ales de occidentali – nu mai e decât o iudă, un agent secret american, un Erostrat modern, căruia unul dintre respondenţi pretinde ca numele să îi fie scris fără majusculă în interviul la care participă.

Capitalismul e un soi de Mr. Hyde pentru omul sovietic („O sută de ani am înjurat capitalismul: e o fiară… un monstru”), a cărui unică năzuinţă era un socialism mai uman și care deplânge pierderea unui statut unic: dacă Rusia devine la fel ca alte state, pe cine o să mai intereseze?

Libertatea e un moft, ea nu se înscrie în orizontul imediat de așteptare al omului sovietic: în cuvintele unei femei nostalgice, rusului i se potrivește libertatea la fel de bine ca maimuţelor ochelarii. Faptul că trebuie să discearnă între nenumăratele versiuni în care i se livrează adevărul îl frustrează pe cel obișnuit ca între el și adevărul unic să stea doar pagina ziarului Pravda.

Percepţiile diferite asupra trecutului (unele povestiri nu au în comun decât numele proprii: Stalin, Elţîn, Gorbaciov) separă membrii aceleiași familii. Între părinţi și copii, între bunici și nepoţi sunt trasate graniţe invizibile, dar impermeabile, care scindează afecţiunea și solidaritatea dintre ei. Uneori polii sunt inversaţi între generaţii, unor părinţi edificaţi asupra „binefacerilor” totalitariste opunându-li-se copiii lor, studenţi care s-au adâncit în studiul lui Marx sau Troţki și care poartă tricouri cu Lenin.

Epilog cu final deschis

Departe de a fi mumificat, comunismul rămâne soluţia mântuitoare pentru un număr mare de ruși (și negreșit nu doar ruși; fiecare ţară ex-comunistă își are nostalgicii ei). Chiar dacă gândirea omului nou înglobează idei contradictorii, în puzzle-ul epic al „Vremurilor second-hand” martorii cred că nu s-a așezat ultima piesă. În ciuda imprevizibilei sale vulnerabilităţi, comunismul nu va sfârși în tomberonul istoriei; într-o zi rolurile se vor inversa, iar doctrina va supravieţui eșecului sovietic, cel puţin așa anticipează simpatizanţii ei.

Pe de altă parte, chiar în rândul celor care s-au dezis de acest sistem, revenirea în forţă a totalitarismului (în nuanţe roșii sau mai decolorate) se înscrie în spaţiul posibilului. Depănând povestea tatălui logodnicei sale, un NKVD-ist care primea la sfârșitul zilei de muncă votcă (pentru a-și anestezia conștiinţa) și apă de colonie, pentru a scoate din piele mirosul de sânge, fiul Annei mărturisește că trecutul l-a transpus într-o permanentă stare de veghe. Ar vrea să emigreze sau să-și trimită copiii într-un loc mai sigur, pentru că în Rusia „securea stăpânului pândește”. Poate că e adevărat. Dar în orice caz, e o secure adorată.

Își va mai regăsi omul nou identitatea pierdută în laboratoarele marxiste? Sau își va reconstrui temniţa, respingând toate atracţiile centrifugale ale libertăţii?

Creștinul Vasile Voiculescu așază în rama distopiei un final optimist, al salvării umanităţii printr-o breșă pe care o creează divinul în universul înfricoșător clădit de natura căzută a omului. Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume și își caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaș.”[10]

Citește și

Blestemul de a te naște în URSS, ca să trăiești în Rusia (I)

Footnotes
[1]„Vasile Voiculescu, Lobocoagularea prefrontală, accesat la: ceruldinnoi.ro”.
[2]Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand, Humanitas, 2016.
[3]Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul gulag, Univers, 2008.
[4]Nadeja Mandelștam, Fără speranţă, Polirom, 2003.
[5]Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascim și câteva lecţii ale secolului XX, Humanitas, 2013.
[6]George Orwell, 1948, Polirom, 2012.
[7]Alexandr Soljeniţîn, Primul cerc, Univers, 2009.
[8]Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Humanitas, 2011.
[9]„Expresia latinească «Et in Arcadia ego!» se traduce prin «Și eu am fost în Arcadia!», exprimând nostalgia unei fericiri pierdute. Arcadia era o regiune din Grecia antică, dar a ajuns în timp să desemneze un tărâm utopic, un soi de rai de terestru.”
[10]„Vasile Voiculescu, op. cit”.

Note

Aleksievici, Svetlana, Vremuri second-hand, Humanitas, 2016.
Applebaum, Anne , Gulagul. O istorie, Humanitas, 2011.
Mandelștam, Nadeja , Fără speranţă, Polirom, 2003.
Orwell, George, 1948, Polirom, 2012.
Soljeniţîn, Alexandr , Arhipelagul gulag, Univers, 2008.
Soljeniţîn, Alexandr , Primul cerc, Univers, 2009.
Tismăneanu, Vladimir, Diavolul în istorie. Comunism, fascim și câteva lecţii ale secolului XX, Humanitas, 2013.
„Vasile Voiculescu, Lobocoagularea prefrontală, accesat la: ceruldinnoi.ro”.
„Expresia latinească «Et in Arcadia ego!» se traduce prin «Și eu am fost în Arcadia!», exprimând nostalgia unei fericiri pierdute. Arcadia era o regiune din Grecia antică, dar a ajuns în timp să desemneze un tărâm utopic, un soi de rai de terestru.”
„Vasile Voiculescu, op. cit”.