Experienţa omului pe pământ este una a durerii. Căderea în păcat a însemnat că Adam și Eva au atras asupra fiecărui om care se naște rușine și frică, trudă, suferinţă, dependenţă faţă de oameni, o luptă constantă cu puterea păcatului și promisiunea morţii, care poate veni în orice clipă. Creştini fiind, nu punem la îndoială intenţiile, bunătatea sau puterea lui Dumnezeu, dar realitatea este că El nu ne poate feri în totalitate de experienţa aceasta. Nu e ciudat?

Avem impresia uneori că Dumnezeul Vechiului Testament și Dumnezeul Noului Testament sunt două personalităţi la poluri opuse și mulţi își pierd timpul încercând să găsească elemente de conexiune. În final, ceea ce discută ei, de fapt, este dacă Dumnezeu este cu adevărat bun și dacă într-adevăr ne iubește necondiţionat. Este Dumnezeu așa cum spune Iisus că este? Sau este Dumnezeu așa cum ni-L închipuim noi, când nu înţelegem de ce permite păcatului să chinuie atâtea generaţii de oameni? Poate că ceea ce nu înţelegem de fapt nu este caracterul lui Dumnezeu, ci, în primul rând, caracterul păcatului.

Adam și Eva trăiau într-o grădină pusă deoparte de Dumnezeu special pentru ei. Aceasta se numea Eden, adică „plăcere”. Dumnezeu a creat omul pentru a se bucura de toată creaţia. L-a creat cu capacitate pentru plăcere mintală, senzorială, relaţională, sexuală, care ne-au rămas până în ziua de azi. Planul Lui pentru om a fost de la început unul bun, dar efectele păcatului au fost instantanee. Faţă de Dumnezeul cu care se întâlneau faţă în faţă, de la care au învăţat direct totul despre creaţie acum cei doi simţeau rușine și, mai ales, frică. O frică atât de puternică, de iraţională și de instinctuală, încât Adam și Eva au încercat să se ascundă în niște tufișuri, deși trebuie să fi fost conștienţi că era un gest fără sens. Imaginea lor despre Dumnezeu s-a schimbat la 180 de grade în momentul în care au acceptat păcatul în viaţa lor. Dragostea pe care o aveau unul pentru altul și amândoi pentru Dumnezeu a fost alterată de un imbold necunoscut până atunci, cel al egoismului – Adam a dat vina pe Eva, iar Eva, pe șarpe, și amândoi, pe Dumnezeu, care crease șarpele și care o crease pe Eva. Atitudinea celor doi se traduce prin rebeliune faţă de dreptatea, iubirea și planul lui Dumnezeu. În final, rebeliune faţă de caracterul Său. Aceasta arată că păcatul, deși ia diverse forme, caută să îl facă pe om vinovat de păcatul originar – răzvrătirea faţă de Dumnezeu –, ceea ce indică faptul că este imposibil de schimbat, de educat, de reformat sau de vindecat. El trebuie eradicat.

Ce diferenţă a putut să facă păcatul în Adam și în Eva! Iar prin perpetuarea lui, păcatul pare să capete din ce în ce mai multă putere. Deși au fost daţi afară din Eden, Adam și Eva, cât și copiii lor și încă multe generaţii după, continuau să aibă dialoguri directe cu Dumnezeu și să înveţe de la El. În ciuda acestui fapt, care pare cu adevărat miraculos pentru noi azi, a doua generaţie a adus crima printre oameni, iar până la Noe oamenii s-au adâncit atât de mult în păcat, încât au ajuns în faţa extincţiei.[1] Opt oameni a mai găsit Dumnezeu de salvat pe pământul primilor noștri părinţi, care au fost și cei mai apropiaţi de sursa divină.

Cum apare Dumnezeu în faţa pervertirii planului Său pentru oameni? În primul rând, just și de încredere. Adam și Eva nu au murit pe loc, dar au murit „negreșit”, așa cum îi avertizase Dumnezeu, iar pe loc a murit un animal nevinovat, din care Dumnezeu le-a făcut celor doi haine de piele. În al doilea rând, contrar percepţiilor generale, vorbim despre un Dumnezeu blând și milos. Atunci când Adam și Eva erau rușinaţi și tremurau de frică, Dumnezeu le-a vorbit ca unor copii și le-a acoperit rușinea; după ce Cain l-a omorât pe Abel, Dumnezeu i-a oferit protecţie faţă de moarte și i-a permis să își extindă descendenţa rea; iar în catastrofa care era pământul pe vremea lui Noe, Dumnezeu Și-a amintit de opt persoane care meritau salvate. În al treilea rând, Dumnezeu nu este un zeu mânios, care tună și fulgeră și pedepsește pământul și pe oameni, ci este un Dumnezeu care suferă împreună cu creaţia Sa. Cuvântul ebraic folosit în Geneza 6:6 pentru a exprima ideea că Dumnezeu „S-a mâhnit în inima Lui” când a văzut că tot pământul este stricat se referă la durere fizică, la „a fi în durere”, chiar la tortură, după cum este folosit în același sens cuvântul „durere” din Geneza 3:16 pentru descrierea îngreunării nașterii.[2] Acest lucru indică faptul că păcatul nu îl afectează doar pe omul născut în păcat, ci afectează întreaga creaţie, chiar și pe Creator, care nu suferă la un nivel conceptualizat, dintr-un orgoliu lezat, ci suferă fizic alături de creaţie. În ultimul rând, în faţa naturii de neschimbat a păcatului și a efectelor sale dureroase, Dumnezeu a dovedit o voinţă de nestrămutat în împlinirea visului Său pentru omenire. În Geneza 1:28, Dumnezeu le spune lui Adam și Evei: „Creșteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul.” Dumnezeu visa la o planetă populată, care să se bucure de creaţie, însă aceasta era înainte de căderea în păcat. Ce s-a întâmplat cu acest vis după? Omul se înmulţește, strică pământul și Dumnezeu trebuie să o ia de la capăt cu o mică rămășiţă, căruia îi spune din nou: „Creșteţi, înmulţiţi-vă și umpleţi pământul”, perfect conștient că pământul se va umple din nou de oameni păcătoși. Acest lucru indică două lucruri: Dumnezeu ţine mai mult la fericirea pe care o resimt copiii Săi pe un pământ decăzut decât la a avea un design perfect, dar steril; iar suferinţa omului pe pământ nu este o simplă deșertăciune, în final Dumnezeu are un plan de salvare, care s-a dovedit a fi extrem.

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânţa ta și sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”.[3] În ziua căderii în păcat, Dumnezeu face o destăinuire. Există un plan de salvare a situaţiei, iar Eva, primul om care a păcătuit, primește promisiunea plină de iubire că din ea se va naște un om care va învinge păcatul. Desigur, situaţia trebuie să i se fi părut pierdută Evei; în timp ce ea se aștepta ca unul dintre cei doi fii să învingă păcatul, Cain îl ucide pe Abel. Le fel de pierdută trebuie să i se fi părut lui Avraam moștenirea Canaanului, când soţia sa era stearpă. Vechiul Testament este plin de situaţii disperate din care transpare un Dumnezeu milos, iubitor, care urmărește mereu același plan. Acest plan s-a revelat pe deplin la cruce. Acolo, iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru oameni, care a însemnat asumarea păcatelor lor de către Iisus Hristos și răscumpărarea oamenilor păcătoși prin moartea Sa, a însemnat totodată dezvăluirea deplină a adevăratei naturi profund nedrepte și egoiste a păcatului, și astfel un pas fundamental spre sterilizarea lui în faţa întregului univers. Oamenii vremii, și în special ucenicii, nu au înţeles ce se întâmplă, dar cu siguranţă că restul creaţiei (unii teologi postulează existenţa altor lumi create și necăzute în păcat) şi îngerii căzuţi și necăzuţi erau conștienţi că asistă la ultima bătălie între Dumnezeu și Satana. Trei zile – cât Iisus a stat în mormânt, iar Satana își număra laurii după izbânda de a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu – aceștia trebuie să fi stat cu sufletul la gură. Dacă Iisus avea să învie însemna că Dumnezeu a primit jertfa Sa ispășitoare, iar planul a funcţionat: omul poate fi mântuit și păcatul, eradicat. Însuși actul de a învia al Domnului Iisus în corpul omenesc străpuns de piroane, în care a murit, demonstrează faptul că învierea este o promisiune pe care El o poate îndeplini cu siguranţă. Pentru a întări această idee, „atunci când a înviat, Hristos a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii și mormântului.”[4]Dacă Iisus nu ar fi înviat, întreg creștinismul ar fi rămas la stadiul de mișcare politică pierdută în negura timpului, dar numai așa au înţeles și ucenicii, în final, natura și întinderea lucrării lor de a duce Vestea Bună la capetele pământului, iar cei care L-au răstignit au înţeles că L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Religia creștină a căpătat potenţă prin faptul că învierea lui Iisus confirmă Scripturile care au vorbit despre moartea și învierea Sa. Biblia nu minte, Dumnezeu nu minte, planul Său este bun, judecata Sa este dreaptă, puterea asupra păcatului este deplină și mântuirea este în mâna Sa pentru a o oferi în dar tuturor oamenilor.

Visul iniţial al lui Dumnezeu pentru oameni, de a trăi pe un pământ desăvârșit o viaţă eternă, fericiţi să fie împreună cu Tatăl ceresc, este din nou posibil în dreptul fiecăruia dintre noi, prin moartea și prin învierea lui Iisus. Când credem în Iisus suntem uniţi cu El prin credinţă, ceea ce înseamnă că, atunci când Se uită la noi, Dumnezeu vede nu păcatele noastre, ci biruinţa lui Iisus asupra păcatelor noastre. Din cauza acestor păcate, omenirea este separată de Dumnezeu și incapabilă de a avea cu El o relaţie așa cum era intenţionată și posibilă înainte de cădere. Prin învierea lui Iisus, suntem iertaţi de păcate și împăcaţi cu Dumnezeu. Prin credinţa noastră în moartea și învierea lui Iisus, Dumnezeu consideră că am murit împreună cu El și vom trăi împreună cu El, „întrucât știm că Hristosul înviat din morţi nu mai moare”[5]. Învierea lui Iisus nu este doar o piatră de temelie pentru teologia creștină și un eveniment istoric de nerepetat, ci reflectă capacitatea deplină de împlinire a promisiunii pe care Dumnezeu ne-a făcut-o fiecăruia, de a aduce pe acest pământ o zi în care „moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”[6].

John Stott scrie în cartea Crucea lui Cristos (The Cross of Christ, engl.) că învierea lui Iisus trebuie văzută atât ca o salvare, cât și ca o revelaţie. Așa cum caracterul oamenilor este dezvăluit în acţiunile lor, tot așa Dumnezeu ni S-a arătat pe cruce. Moartea și învierea lui Iisus împacă justeţea lui Dumnezeu în judecarea păcatului cu mila Sa în justificarea păcătosului.[7] De ce pare Dumnezeul Vechiului Testament atât de diferit de Dumnezeul Noului Testament? Căderea în păcat a schimbat radical imaginea lui Dumnezeu în mintea oamenilor, și nu numai. Abia la cruce, adică în Noul Testament, a fost aceasta reabilitată. Doar în lumina Crucii, ducându-ne înapoi la începuturile timpului și luând Biblia pagină cu pagină vom descoperi un singur Dumnezeu cu un singur plan. Împlinirea acestui plan divin prin moartea și învierea lui Iisus este singura speranţă de care se pot agăţa părinţii care își pierd copiii, copiii care își pierd părinţii, soţii care își pierd soţiile, fraţii care își pierd surorile. În faţa unui chip livid pe care îl privești pentru ultima dată înainte de a fi înapoiat pământului din care a venit, se așează crucea lui Iisus care repetă neîncetat că nimic nu este în van, că visul lui Dumnezeu pentru noi este etern și real, iubirea Sa este eternă și reală.

Footnotes
[1]„«Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat, căci orice făptură își stricase calea pe pământ» (Geneza 6:12).”
[2]„Tim Rowe, The Heart, ediţie online, accesare 16 mart. 2016.”
[3]„ Geneza 3:15.”
[4]„Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, Editura Viaţă și Sănătate, București, 2008, p. 683. Vezi și Matei 27:52-53.”
[5]„Romani 6:9.”
[6]„Apocalipsa 21: 4.”
[7]„John Stott, The Cross of Christ, IVP Books, ediţie online.”

Note

„«Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat, căci orice făptură își stricase calea pe pământ» (Geneza 6:12).”
„Tim Rowe, The Heart, ediţie online, accesare 16 mart. 2016.”
„ Geneza 3:15.”
„Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, Editura Viaţă și Sănătate, București, 2008, p. 683. Vezi și Matei 27:52-53.”
„Romani 6:9.”
„Apocalipsa 21: 4.”
„John Stott, The Cross of Christ, IVP Books, ediţie online.”