Vladimir Putin este cel mai periculos om al planetei[1] – în 2015 chiar mai mult decât în 2014, când a șocat lumea prin anexarea Crimeei. Alimentarea războiului civil din Ucraina, atacurile aeriene din Siria și conflictul cu Turcia au demonstrat că Putin nu cedează, ci devine mai ofensiv.
Putin nu este periculos pentru că ar avea ambiţiile lui Hitler, ci pentru că latura întunecată a personalităţii sale (manifestată prin natura intempestivă, duplicitate, cinism, autoritarism și ultranaţionalism) este potenţată de conflictul din mintea sa.
Politica sa externă arată că mintea lui Putin este frământată de două mari subiecte. În primul rând, este vorba de neîncrederea în Occident și, în al doilea rând, de obsesia pentru nedreptăţile care i s-au făcut Rusiei[2] și, implicit, lui însuși.
Când Angela Merkel îi spunea în 2014 lui Barack Obama că Putin trăiește pe altă planetă, cancelarul german era frustrat de modul în care Putin reinterpretează istoria și actualitatea pentru a-și apăra poziţia. O altă perspectivă însă atrage atenţia asupra miopiei diplomatice a Occidentului. Robert Gates, fost director CIA și fost secretar al apărării, precum și Henry Kissinger, fost secretar de stat și consilier pe probleme de securitate al președintelui SUA, au observat că Occidentul nu reușește să vadă problema prin ochii rușilor. În condiţiile în care Kievul are rădăcinile istorice legate de nașterea Imperiului Rus, iar Crimeea ucraineană era portul flotei militare rusești, încercarea Occidentului de a atrage Ucraina în NATO a însemnat „un pod împins prea departe”.[3] Sintagma este o descriere diplomatică a umilinţei pe care rușii au resimţit-o când NATO ameninţa să îi înconjoare. În plus, dacă ar fi avut o viziune sănătoasă și constructivă asupra viitorului relaţiilor cu Rusia, Occidentul ar fi discutat altfel cu Kremlinul despre ce se întâmpla la Kiev în februarie 2014. Dar acolo nu a fost „niciun dialog”[4], spune Kissinger, care crede că anexarea Crimeei nu-l face pe Putin un nou Hitler – pentru că Putin nu plănuise să-și ducă ţara la război –, ci un apărător al intereselor Rusiei.
Nu toată lumea însă acceptă o asemenea viziune, din simplul motiv că Putin a arătat și înainte de 1989 ce fel de om este și ce viziune are. De aceea unii consideră că putinismul ar fi evoluat la fel, cu sau fără expansiunea NATO.
Adevărul e că nu vom ști niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă Occidentul s-ar fi străduit mai serios să integreze Rusia, în loc să încerce s-o convertească la modul de gândire occidental.
Acum, e ușor de intuit de ce Obama și Merkel nu ar vrea să construiască foarte mult pe asemenea ipoteze. Ei discută direct cu Putin, văd caracterul alunecos al argumentelor lui și tacticile necinstite pe care le folosește fără ezitare. Totuși liderii occidentali ar trebui să privească dincolo de defectele de caracter ale lui Putin, dincolo de agresivitatea, de discursul tendenţios, de orgoliul și de doza de nebunie, pe care probabil o înscenează uneori, și să vadă rana din mintea omologului de la Moscova. Motivul e simplu. Rusia e Putin și liderii occidentali trebuie să înţeleagă că relaţiile diplomatice cu Rusia sunt dependente în mod absolut de abilităţile lor de a crea conexiuni cu Putin. Politica internaţională e la mâna relaţiilor interpersonale.
Rusia îi aparţine lui Putin, pentru că este o ţară în care mare parte a populaţiei e manipulată, în timp ce presa liberă și opoziţia sunt aproape absente. Principiile politicii interne ale putinismului au eșuat. Ţara este condusă de o clică de oameni corupţi care formează un regim autocrat și cleptocrat. În viziunea lor, dar mai ales în viziunea proprie, Putin este mesianic pentru Rusia și această versiune personalizată a istoriei și a contemporaneităţii este pusă în unde la televiziunea de stat. Aproape nimeni nu mai speră în mod realist ca Rusia să cunoască o schimbare importantă în următoarele decenii. Deocamdată majoritatea atuurilor sunt în mâna lui Putin, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, iar în absenţa imprevizibilului, „riscul real al unei implozii”[5] a regimului de la Moscova este aproape de zero.
Ce este de făcut[6], deci? Nu rămân decât două căi: calea grea și cea foarte grea. În speranţa că un conflict armat va fi evitat prin înţelepciune și mijloace diplomatice, nu putem decât să anticipăm că liderii occidentali vor descoperi cum să se adapteze personalităţii dezagreabile a lui Putin, pentru a atinge compromisul dificil și neplăcut pentru toată lumea. Unul prin care să se afirme orientarea democratică a Ucrainei, dar și relaţia indisolubilă dintre destinul Ucrainei și cel al Rusiei, forţa celei din urmă ca principală putere militară în zonă și angajamentul lui Putin că va renunţa la politica de conflict.
Pe termen lung, nu putem decât să așteptăm un nou lider la Kremlin care să întâlnească în liderul de la Casa Albă un omolog capabil să-i inspire încredere și să-l determine să ofere o șansă dialogului constructiv.
Ce se întâmplă acum între Putin și Occident este, ironic, ilustrarea celuilalt conflict intens din 2015, dintre imigranţi și gazdele lor europene. Lumi, viziuni și mentalităţi diferite se ciocnesc în conflictul reaprins dintre Est și Vest, provocându-i pe liderii lumii să-și educe impulsurile și să-și dezvolte simţul dialogului și al acceptării. Dacă nu vor negocia un compromis cât mai curând, antiteza se va radicaliza. Pentru că, din păcate, istoria nu și-a atins sfârșitul, așa cum prezicea, acum 26 de ani, Francis Fukuyama.
Faţă de Fukuyama și articolul său din 1989 despre „sfârșitul istoriei”, Robert Kagan și eseul său despre „sfârșitul sfârșitului istoriei” sunt mai puţin discutaţi. Dintre cei doi însă, istoria i-a dat dreptate lui Kagan – după 1989, democraţia liberală nu s-a ridicat ca unic învingător din confruntarea ideologiilor. Autocraţia a rămas un competitor aprig și o schimbare radicală la nivel global nu se întrevede în viitorul pe care îl putem distinge. Celor care încă se îndoiau, în 2014 și 2015, Putin le-a oferit un răspuns tranșant.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.
