La un an de la declanșarea a ceea ce Naţiunile Unite au numit „o epurare etnică de manual”, aproape un milion de refugiaţi musulmani rohingya, potrivit UN Women, încă se află la graniţa de sud-est a Bangladeshului.

Încetarea represiunii armatei și repatrierea musulmanilor rohingya, deși promise de guvernul din Myanmar, rămân simple declaraţii, în timp ce alţi fugari sosesc la graniţele Bangladeshului, devenit fără voie cea mai mare tabără de refugiaţi din lume.

„În Myanmar, atunci când copiii mei încep să plângă noaptea, nu pot să aprind nici o lumânare după stingere; dacă militarii văd orice fel de lumină, vin și te arestează”, povestește Hamida Begun, care a ajuns în urmă cu două luni în tabăra de refugiaţi. Hamida trăia cu teamă în satul ei pe jumătate incendiat, în care mai rămăseseră doar 100 de locuitori din 5.000 – de regulă, cei care nu-și permiteau călătoria până la graniţa vecină. Soţul femeii dormise arareori acasă în săptămânile de dinaintea plecării, preferând să se ascundă în copaci, de teama arestării. În cele din urmă, Hamida și soţul ei au fugit spre Bangladesh, aducând cu ei pe cei doi fii, mezinul având doar trei luni. Povestea lor confirmă faptul că, în ciuda declaraţiilor vag liniștitoare ale guvernului, represiunea din Myanmar nu a încetat, ţara fiind un loc nesigur pentru musulmanii rohingya.

Caroline Gluck, reprezentantă a Agenţiei ONU pentru Refugiaţi, afirmă că mulţi alţi musulmani rohingya plănuiesc să fugă din casele lor, pentru că se tem de armată și se simt prizonieri în satele lor, fără permisiunea de a munci în ferme, înfometaţi, înfricoșaţi de perspectiva arestării, în timp ce bărbaţii sunt frecvent obligaţi să lucreze neremuneraţi în tabere militare.

Cum a început exodul rohingya

Myanmarul (cunoscut în limba română și ca Birmania) a cunoscut primele sale alegeri libere în 2015, după câteva decenii de dictatură militară, liderul de facto al ţării devenind Aung San Suu Kyi, laureată a Premiului Nobel pentru Pace ca urmare a eforturilor sale pașnice de a instaura democraţia.

Paradoxal însă este tratamentul pe care ţara (majoritar budistă) îl aplică unei minorităţi musulmane, nevoite să se refugieze în afara graniţelor pentru a se sustrage de la o amplă campanie de teroare, așa cum a etichetat-o ONU. În Myanmar se află între 1 și 1,3 milioane de persoane de etnie rohingya, din cele peste 2 milioane estimate la nivel global.

Musulmanii trăiesc în marea lor majoritate în statul Rakhine (începând cu 2011, Myanmarul a început procesul de federalizare), însă au extrem de puţine drepturi aici. O lege din 1982 îi împiedică să obţină până și cetăţenia; libertatea de a călători și accesul la educaţie le sunt restricţionate și sunt ţinta unor persecuţii sistematice.

Ultimul exod în masă al populaţiei rohingya a început anul trecut, în august, după ce un grup de rebeli rohingya a atacat în jur de 30 de posturi ale armatei în statul Rakhine, ucigând 12 ofiţeri, potrivit declaraţiilor guvernului. Răspunsul armatei birmaneze a fost disproporţionat – soldaţii au violat și ucis musulmani, incendiindu-le casele și satele. Cel puţin 6.700 de etnici rohingya, printre care 730 de copii sub 5 ani, au fost uciși doar în prima lună a campaniei militare, potrivit datelor oferite de organizaţia Medici fără Frontiere.

Nu este prima persecuţie de amploare a musulmanilor din Myanmar – în anii ‘90, un sfert de milion de etnici au fugit în sud-estul Bangladeshului, punând presiune pe ţara vecină, una dintre cele mai sărace din sudul Asiei, de altfel. În 1997, majoritatea refugiaţilor reveneau în Myanmar, ca urmare a insistenţelor guvernului din Bangladesh, doar că ţara lor nu-i dorea – guvernul birmanez fixase un termen limită după care niciun rohingya nu se mai putea repatria, declanșând astfel o criză pe care Human Rights Watch a numit-o un joc letal de „ping-pong uman”. Jocul încă se joacă și astăzi, când aproape 1 milion de musulmani rohingya nu pot reveni în ţară, dar nu sunt bine primiţi nicăieri altundeva. În timp ce între Bangladesh și Myanmar se încheie protocoale (deocamdată rămase pe hârtie) de repatriere a refugiaţilor, ONU insistă că, potrivit datelor actuale, nu există nicio garanţie că musulmanii se pot întoarce în siguranţă în Myanmar.

Generaţia pierdută și o repatriere în așteptare

Într-o declaraţie făcută pe 23 august 2018, Organizaţia Naţiunilor Unite avertiza asupra pericolului cu care se confruntă cei o jumătate de milion de copii rohingya din taberele de refugiaţi. „Vorbim despre riscul pierderii sau al potenţialei pierderi a unei generaţii de copii rohingya”, declara Simon Ingram, purtător de cuvânt al UNICEF, după 6 săptămâni petrecute în lagărele de refugiaţi din orașul Cox’s Bazar. UNICEF considera sumbră și perspectiva copiilor musulmani rămași în Myanmar – în jur de 360.000, după estimările Naţiunilor Unite –, care au un acces limitat la educaţie, în cel mai bun caz.

Guvernul din Myanmar se refugiază în negare și declaraţii vagi de reconciliere și de repatriere a minorităţii care a căutat un refugiu în ţara vecină. Autorităţile birmaneze nu au recunoscut valul de crime și de abuzuri la care au fost supuși musulmanii rohingya după atacurile rebelilor. Aung San Suu Kyi, liderul de facto al ţării, a vorbit cu întârziere despre criza din ţară, la cererea repetată a liderilor și personalităţilor din lume, negând atrocităţile comise de armată și evitând chiar să-i numească pe minoritari, numele de rohingya fiind repudiat de majoritatea budistă.

Modul în care Aung San Suu Kyi s-a raportat la criza umanitară a musulmanilor a dezamăgit lumea liberă. Un simbol al luptei pentru democraţie, ea a fost în arest la domiciliu timp de 15 ani, a suportat separarea de copiii ei și de soţul englez, pe care nu l-a mai revăzut nici măcar pe patul de moarte, și și-a ridicat Premiul Nobel pentru Pace abia la 21 de ani de la decernare.

Criza umanitară din Myanmar a afectat mult reputaţia fostei opozante, care a adoptat, potrivit ziarului The New York Times, un discurs și o atitudine dezamăgitoare – „a repetat papagalicește limbajul generalilor care au ţinut-o sub lacăt vreme de aproape decenii, făcând din ea, fără să vrea, o legendă”.

Între timp, musulmanii rohingya, lipsiţi de cetăţenie și de protecţia ţării lor, rămân un balast uman pe care nimeni nu vrea să și-l asume. Sub presiunea internaţională, guvernul din Myanmar a promis să repatrieze refugiaţii dacă pot proba faptul că au locuit aici, dar violenţele la care e supusă minoritatea alimentează încă exodul peste graniţă.

Multe dintre ţările vecine ale Myanmarului, inclusiv Thailanda, au refuzat să mai primească refugiaţii rohingya. Bangladeshul nu mai permite intrarea refugiaţilor în ţară, oprindu-i la graniţă, unde corturile de refugiaţi se înșiră pe un tărâm al nimănui. Malaezia și Indonezia, deși ţări musulmane, își ţin graniţele închise pentru a preveni tulburări sociale.

Unde să mergem? Ne ucid, ne dau foc la case”, este interogaţia deznădăjduită a refugiaţilor, una la care nimeni nu are, deocamdată, răspuns.