O adolescentă de 14 ani, din Ploiești, a fost lovită cu palmele, pumnii și picioarele de două fete de vârstă apropiată, care au ameninţat-o și au forţat-o să îngenuncheze și să le sărute mâinile.

Fata era singură și nu a ripostat în niciun fel la atacul la care a contribuit și un adolescent care a stropit-o cu apă și probabil și alţii care doar au asistat. Un adolescent din gașca abuzatoarelor a filmat întreg incidentul și a postat filmarea pe YouTube. Și astfel, fără să vrea, a făcut ca Poliţia să se autosesizeze, iar cele două bătăușe să se aleagă momentan cu un dosar penal.

Dosare penale s-au deschis și în cazul altor adolescente, de data aceasta ceva mai mari, din Oradea, care au pus la pământ și au bătut o colegă de școală. Și acest caz a fost puternic mediatizat, mai ales fiindcă tatăl uneia dintre agresoare s-a gândit că ar fi o idee bună să îi ia apărarea, pe Facebook, fiicei lui și să îi înjure pe cei care o critică. Nici după ce a fost admonestat de alţi internauţi, bărbatul nu a dat înapoi: „Nu-mi retrag nici macar un cuvânt! De acum încolo vreau să vorbesc doar cu cei ce mi-s prieteni! Am şi un anunţ de făcut! Uitaţi-vă bine la poza mea. Dacă crede careva că avem ceva de împărţit şi ne întâlnim.. asta e. O să vedem“, a scris acesta.

Potrivit unui studiu realizat de Brandwatch, România se situează pe primul loc în Europa în privinţa hărţuirii în școli. „Din păcate, vârsta copiilor care îşi hărţuiesc colegii este tot mai mică. De multe ori sunt ignorate primele semne ale hărţuirii de către cadrele didactice, iar în aceste condiţii bullyingul se poate transforma în violenţă asupra copiilor”, explica psihologul Mihai Copăceanu.

Aproape jumătate dintre copiii din România au fost, cel puţin o dată, victime ale  hărţuirii, cei mai mulţi dintre ei fiind fete (53%). Așa s-a ajuns ca sociologii să vorbească despre hărţuire ca fenomen. Cum cele mai multe cazuri de hărţuire au loc între elevii aceleiași școli, în școală sau în preajma școlii, ne-am obișnuit să dăm vina pe sistem, presupunând automat că schimbarea situaţiei nu ţine în niciun fel de noi, fiindcă nu vedem modul în care am putea combate direct fenomenul. Și e facil să ne consolăm cu ideea că vom influenţa aplicând un vot responsabil atunci când va fi cazul. E facil și insuficient, fiindcă influenţa noastră nu se rezumă doar la un vot, ci se concentrează în eforturile noastre de a fi oameni.

De fiecare dată când dăm peste știri asemenea celor de mai sus, le privim ca pe niște filme de groază. Sunt parcă din altă lume, nu din lumea în care ne străduim să trăim noi. Uneori ne străduim atât de tare încât, inconștient, ne formăm un sistem invizibil de caste, în care ne raportăm la cei necivilizaţi ca la niște animale cuvântătoare, de la care nu poţi avea așteptări. Nimeni nu neagă animalismul. E filmat și dat la TV sau pus pe reţelele de socializare. Îl vedem și pe stradă, nu avem nevoie de un ecran. Dar e totuși ceva pervers în faptul că avem o blândeţe mai mare faţă de animale decât faţă de copiii pe care îi vedem pe stradă și pentru care nutrim un dispreţ autoprotector fiindcă ei n-au fost în stare să ajungă civilizaţi așa, ca noi.

Ne-am lipit pe retine, ca o autopropagandă, imaginea elevului român olimpic, a silitorului care ne face să ne mândrim cu premiile lui, în timp ce negăm cu obstinaţie realitatea cu totul diferită din școli. Strângem ochii să nu vedem statisticile privind abandonul școlar, statisticile de la BAC, statisticile despre copiii care trăiesc la limita subzistenţei și care nu rămân în sita cu care îi cernem pe cei săraci, dar exemplar de muncitori. Uneori de aceștia din urmă este (culmea!) mai bine, pentru că măcar ei se percep ca o extremă și luptă să își depășească situaţia. Dar sunt mulţi alţi copii care nu trăiesc într-o lume atât de clar delimitată. Copiii care trăiesc în familii medii din punct de vedere economic, dar la limita subzistenţei din punctul de vedere al moralităţii, cu părinţi care au vieţi atât de distruse spiritual, încât efectiv nu au ce să le ofere copiilor lor. Iar acești copii își reclamă și ei dreptul la viaţă, după coordonatele pe care le ghicesc – pentru că, de învăţat, nu îi învaţă nimeni – de acasă. Încearcă să deprindă singuri regulile jocului, dar le învaţă greșit, pentru că societatea nu e cel mai prietenos dascăl, ba chiar, pentru unii, se dovedește chiar mai toxic decât mediul casei din care provin.

E nerealist să crezi că poţi interveni în familia unui astfel de copil. Dar e idealist (adica tot optimist, deși nu chiar nerealist) să îţi propui ca, atunci când se întâmplă ca un astfel de copil/adolescent să intre în cercul tău de influenţă – oricât de mic i-ar fi diametrul, adică chiar dacă ar fi să se rezume la o privire fugitivă, pe stradă – să nu primească același dispreţ pe care îl primește acasă. Dacă te uiţi la el și îi vezi animalismul, nu permite ca atitudinea ta să fie o oglindă. Nu îi reflecta și tu dezumanizarea.

Adesea, dezgustul pe care îl simţim atunci când ne intersectăm cu un astfel de tânăr este o formă de autoprotecţie, pe care o activăm atunci când suntem prea slabi ca să îl acceptăm. Dispreţuim niște copii, de parcă dispreţul le-ar diminua existenţa și ne-ar face nouă mai tolerabilă viaţa în societate. Dar asta nu ne face mai puternici, din contră: ne reduce la propriile limitări. Pesemne că avem și noi nevoie să ne depășim condiţia de animale speriate, deși civilizate. Cum altfel am putea să îi ajutăm pe cei care nu au avut privilegiul să fie ridicaţi prin civilizare?

„Lumea e a mea” e povestea unei adolescente de genul celor care nu ai vrea să ajungă fiica ta. Cu care nu ai vrea nici măcar să se împrietenească, pentru că știi că ar strica-o. Larisa e o adolescentă dintr-o familie care trăiește prin eforturile corupte ale tatălui ei vitreg, care e poliţist. Mama ei este tipul femeii pasiv-abuzive, incapabilă să ia atitudine decât ca să își apere propria lene. Singura care pare să fi iubit-o pe Larisa e bunica ei, care moare.

De fiecare dată când suferă, Larisa simte că se îneacă. Ţinând cont că acţiunea se petrece într-un orășel de la malul mării, e un simbol poetic foarte potrivit pentru a transmite morala unui film controversat și violent pe multiple planuri, mai ales prin realism. La finalul peliculei, Larisa este singură pe o clădire suficient de înaltă cât să poată vedea întregul oraș și o auzim cum se gândește la un coșmar care i se tot repetă și care, de altfel, este împărtășit de mulţi alţi oameni. Visează că își sparge dinţii, că o doare și că nu poate controla ce i se întâmplă. Este, de fapt, o metaforă pentru viaţa ei, pentru modul în care fiecare nenorocire pe care a trăit-o s-a legat de o alta și a atentat să îi ucidă puţin câte puţin speranţa. O doare, pentru că e și ea om, dar nu poate face nimic, pentru că nimeni nu a învăţat-o ce ar putea face. Încearcă să se trezească, dar nu poate, oricât s-ar strădui. Și cum ar putea? Lumea care îi stă împotrivă e mai puternică decât ea.

Cu toate acestea, faptul că este încă un copil o ajută: în ciuda tuturor dovezilor, se convinge pe ea însăși că va fi bine. Își spune că „nu contează că se îneacă și că o doare. O să fie bine.” Și, în timpul acesta, toate locurile în care a avut de suferit se inundă încet-încet cu apă. Rând pe rând, bucătăria de acasă, camera bunicii, holul școlii, biroul directorului, toate se inundă. În final, orașul se umple de valuri, în timp ce Larisa realizează că „ea va fi bine, orice ar fi pe lume”. Și, simbolic, apa aceea devine și suferinţa pe care i-a provocat-o societatea, și iertarea pe care i-o acordă Larisa atunci când se hotărăște să creadă că va fi bine, în ciuda a tot.

Într-un interviu după prima proiecţie a filmului, la ediţia din 2015 a TIFF, actorii principali zâmbeau la simplitatea rezumatului pe care îl făcea unul dintre ei acestui film: „Ajungi să spui că «și cocalarii sunt ca mine» – chiar dacă tu ești punker – «și cocalarii au sentimente».” E un mesaj clișeic, dar avem nevoie să îl reînvăţăm continuu și să ni-l reamintim mai ales atunci când vedem știri precum cele din debutul editorialului. Fiindcă atunci ne vine cel mai greu să îl credem și suntem cel mai tentaţi să preţuim mai mult revanșa decât reabilitarea. Însă doar reabilitarea este cea care duce societatea în sus. Altfel, nu ar mai fi nicio diferenţă între acuzator și acuzat.

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.