„Am renunţat, în ianuarie 2013. Când au venit părinţii să mă ia acasă, nu mai ieșisem din cameră de două săptămâni. Timp de doi ani de zile m-am strofocat în numele perfecţiunii, neputând să mă bucur decât dacă eram cea mai bună. Ca rezultat, am ajuns să sufăr de depresie și bulimie severă.“

Aceasta este mărturia tinerei Morwenna Jones, care povestește, nici mai mult, nici mai puţin, că Universitatea Cambridge „aproape că a omorât-o“. Și nu doar pe ea. Barbara Sahakian, psihiatru la Universitatea Cambridge, își amintește, de asemenea, cum abuzul de neurostimulente devenise ceva comun printre colegii săi din facultate, care trebuiau să facă faţă unui mediu academic foarte competitiv. În cazul Universităţii Cambridge, experţii vorbesc de o medie de 50-60 de tentative de suicid pe an. Morwenna nu este o excepţie, cum nu este nici universitatea unde studiază ea, și nici măcar ţara ca atare. Alex este student la Harvard, unde neurostimulentele nu se iau pentru a deveni primul din grupă, ci pentru a ţine pasul cu exigenţele impuse. El folosește Aderall pentru a face faţă tuturor cerinţelor și proiectelor extracurriculare, care ar trebui să îl ajute, mai târziu în viaţă, să urce pe scara socială.

Îndemnaţi să devină varianta lor la superlativ, copiii buni se prăpădesc strânși în menghina culturii competitive în care trăim, a universităţilor obsedate de statut și a părinţilor, captivi ai propriilor angoase. „Înăuntrul acestei bule, unde perfecţiunea este norma, neputinţa de a mă ridica la propriile standarde a fost un motiv de chin și suferinţă“, povestește Morwenna.

Efectul Mozart, pe steroizi

Cândva, demult, dacă un copil avea un talent aparte, societatea considera că este un dar de la Dumnezeu. Astăzi, copilul este antrenat să își dezvolte singur talente multiple încă de când testul de sarcină indică un rezultat pozitiv. Astfel, de la faza de embrion, cel care va fi mândria familiei este supus primelor lecţii, preferabil din Mozart. Odată ce vine pe lume, lecţiile continuă și sunt din ce în ce mai ambiţioase: cursuri de înot din ziua a doua, emisiuni educative înainte să poată să vadă bine, cartonașe cu litere și cifre înainte să înceapă să vorbească.

Fără îndoială, toate aceste eforturi depuse de părinţi au o rădăcină comună. Înainte de anii 1980, cărţile dedicate viitorilor părinţi se concentrau pe nevoile de bază ale bebelușului. În 1983 însă, Newsweek publica deja un articol de investigaţie intitulat „Noul ABC al copilăriei: anxietate, progres, competiţie“. Se pare că la baza acestei schimbări de perspectivă stau anumite studii în domeniu, începând cu cele ale lui Glenn Doman, un fizioterapeut american care, observând procesul de reabilitare a copiilor cu traume craniene, a lansat teoria conform căreia creierul unui copil trebuie stimulat la maximum până la vârsta de trei ani.

În 1963, Doman a publicat cartea Învaţă-ţi copilul să citească, care s-a vândut în 5 milioane de exemplare și a fost tradusă în 20 de limbi. Doman a mers atât de departe cu teoria sa, încât a ajuns să susţină că bebelușii vin pe lume atât de însetaţi de cunoaștere, că ar dori mai degrabă să înveţe decât să mănânce. Deși puţini experţi în dezvoltarea copiilor au fost de acord cu această carte, interesul pentru acest tip de educaţie se instalase deja. Mirajul care promitea să crească IQ-ul copiilor (chiar și cu 30%) a condus la iniţiative care, pe la începutul anilor 1980, determinaseră deja apariţia cazurilor de copii suprastresaţi. Astăzi, această tendinţă în educaţia copiilor este evidentă odată cu încurajarea de către părinţii-elicopter[1] a unei întregi industrii educaţionale, prin plătirea de ore suplimentare pentru copii. Dacă, tradiţional, meditaţiile erau rezervate celor care nu reușeau să facă faţă la clasă și constituiau un motiv de rușine, astăzi sunt „obligatorii“ pentru toţi părinţii care vor să aibă super-copii.

Efectul obţinut este însă departe de cel intenţionat. Super-copiii sunt mai degrabă copii anxioși, stresaţi și depresivi, care au dezvoltat rezistenţă la temele de făcut acasă, frică de anumite materii, o lipsă totală de interes pentru citit, dar și o lipsă generală de curiozitate, copii care nu au încredere în ei, care sunt deconectaţi de părinţi și care caută atenţie în altă parte. Studiile au arătat că, în cazuri extreme, presiunea de a reuși, în combinaţie cu deprecierea de sine, poate duce la depresii și tulburări de anxietate, în special în adolescenţa târzie[2]. „Ca un copil născut în meritocraţie, toată viaţa am tot căutat să construiesc momentumul participând la concursuri de ortografie, obţinând tot felul de medalii. Nu știam decât o direcţie – înainte. Am trăit pentru premii, plăcuţe decorative, menţiuni și nu aveam nicio altă ţintă decât să apar pe următoarea listă de onoare. Învăţatul era secundar, avansarea era esenţială. Nimeni nu mi-a spus care era rostul, în afară de acumularea de puncte, iar pentru mine asta era suficient. Dar ce altceva ar fi putut să mai fie?“, se întreabă acum Walter Kirn, autorul cărţii Pierdut în meritocraţie[3].

„Destul!“, spune Tanith Carey, jurnalistă și autoarea mai multor cărţi despre creșterea și educarea copiilor. În această lume competitivă în care trăim, părinţii trebuie să pună binele copilului pe primul loc și să recupereze, pentru acesta, copilăria fără griji, iar pentru sine, bucuria de a fi părinte. Părinţii ar putea să înceteze să își mai crească copiii pe principiul că e neapărat să se plaseze deasupra clasei, să intre la cele mai bune școli etc. „Fericirea și siguranţa copilului ar trebui să fi e adevărata măsură a succesului parental, și nu notele de la examene“, scrie Carey.

Omul și puterile lui

„Părinţii-tigru“ sau „elicopter“, care, până la urmă, nu vor decât să le dea copiilor un start bun în viaţă, sunt, la rândul lor, produsul culturii competitive în care trăim, a școlilor obsedate de statut și a neoliberalismului, care a făcut din mitul omului realizat prin propriile forţe noua normă globală. Toate guvernele lumii dezvoltate au încercat, măcar, să pună în practică un sistem în care oricine poate ajunge în top datorită talentelor și abilităţilor sale, și nu a unor privilegii nedrepte. A fost un moment bun cel în care faptele au definit omul, în care meritele au înlocuit culoarea pielii, sexul, moștenirea, educaţia și contul bancar, în care toate obstacolele absurde puse anterior în calea avansării pe scara socială au căzut. Idealul meritocratic a adus oportunităţi pentru milioane de oameni, care au putut în sfârșit să își folosească darurile și capacităţile pentru a face ceva pentru ei și pentru cei din jur.

Cu toate acestea, omul realizat prin forţele proprii este mai degrabă un mit decât o realitate. Numai dacă devenim conștienţi de validitatea acestei idei putem recupera bucuria pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce avem. Trebuie să înţelegem că peste meritocraţie apasă cu putere inechitatea socială, care tinde astăzi să se întoarcă la praguri extreme, pe care lumea occidentală le-a cunoscut cu multe decenii în urmă. De pildă, în 2012, 1% dintre cetăţenii americani deţineau 19% din averea întregii ţări, un nivel nemaiîntâlnit din 1928. Cei mai mulţi dintre aceștia au moștenit averea, nu au dobândit-o singuri. Trebuie să înţelegem că, în ţara care a inventat și exportat „visul american“, doar 54% dintre cetăţeni spun că sunt satisfăcuţi cu oportunităţile pe care le au de a avansa prin muncă. În Marea Britanie, doar aproximativ 10% dintre tinerii de la baza scării sociale ajung să meargă la facultate, comparativ cu peste 80% dintre tinerii care provin din familii cu istoric managerial. Iar un elev care frecventează o școală privată are 55% mai multe șanse să ajungă la Cambridge sau Oxford decât un elev de la o școală publică, lucru care se traduce într-un bonus de 117.000 de lire, pe care cei cu diplome îl câștigă pe durata vieţii faţă de cei fără diplome. Astfel se închide bucla, și aceasta în defavoarea celor care susţin că trăim într-o societate meritocratică.

Ironic este faptul că, deși realitatea arată că nu adoptăm idealul meritocratic, tot suferim consecinţele faptului că societatea crede sau, cel puţin, susţine contrariul. Pentru că ceea ce mai trebuie să înţelegem este că meritocraţia are și o parte extrem de negativă, denigratoare și chiar dezumanizantă, care a fost scoasă la lumină de sociologul Michael Young, când acesta a spus, în 1959: „Astăzi, orice persoană, oricât de umilă, știe că a avut toate șansele.“[4] Atâta timp cât credem că toţi oamenii de succes își merită succesul, automat suntem obligaţi să credem și că aceia care nu au reușit sunt exclusiv responsabili de eșecurile lor. Pe scurt, la trauma sărăciei, sistemul meritocratic adaugă insulta rușinii. Astăzi trăim într-un paradox. Societatea susţine în continuare că oricine poate ajunge oricât de sus dacă muncește îndeajuns, punând presiune asupra cetăţenilor deja epuizaţi, dar perpetuând, în același timp, privilegii istorice. „Ni se spune că astăzi suntem mai liberi ca oricând să ne alegem destinul, dar posibilitatea de a alege, în afara naraţiunii de succes, este limitată. Iar cei care nu reușesc sunt percepuţi ca rataţi, milogi, care profită de sistemul nostru social“, explică profesorul și autorul Paul Verhaeghe.

Dumnezeu și judecăţile Lui

Este adevărat că meritocraţia promovează excelenţa, previne degradarea companiilor și a instituţiilor, dar în același timp scurtează viaţa, afectează demnitatea și umanitatea celor care lucrează în acest sistem. Legăturile sociale și solidaritatea între colegi sunt slăbite, la fel ca și fidelitatea și legătura emoţională a angajatului cu organizaţia. Hărţuirea și alianţele temporare devin norma, ceea ce duce la sentimente rănite și la individualism. Se vede clar, deci, că, deși meritocraţia și darwinismul social nu sunt unul și același lucru, esenţa meritocraţiei rămâne tot de inspiraţie darwiniană. Prin urmare, și în meritocraţie intervine un element al „justiţiei“, care, de această dată, împarte atât bogăţia, cât și sărăcia în funcţie de merite.

În meritocraţie, ideea filosofică este că oamenii săraci își merită sărăcia. O astfel de gândire ne trimite mult înapoi, în vremea când săracii mâncau firimiturile de la masa bogaţilor
(și asta în zilele bune, când bogaţii se simţeau generoși).Marele adevăr este că astăzi putem
deveni egali, indiferent de unde provenim, nu datorită meritocraţiei și nu datorită unui noroc ce azi e și mâine nu e, ci tot datorită intervenţiei unui alt tip de justiţie. Biblia vorbește despre egalitatea șanselor într-un mod care este și foarte greu de înţeles, dar și foarte greu de acceptat, prin pilda lucrătorilor viei, din Matei 20:1-7. Ideea esenţială a acestei povestiri este că cineva care a lucrat o oră este plătit la fel ca cineva care a lucrat 12 ore. Deși face referire la mântuirea sufletelor, pilda poate constitui foarte bine un exemplu real, nu doar o metaforă. De câte ori nu ni s-a întâmplat să fim frustraţi de faptul că o persoană pe care o desconsiderăm primește același salariu ca noi, aceleași bonusuri sau aceleași favoruri din partea șefului, deși poate nu lucrează la fel de bine sau de mult?

Biblia spune că pentru Dumnezeu aceasta este dreptate, o dreptate foarte diferită de felul nostru de a gândi și extrem de deranjantă atunci când suntem în postura celui care a muncit 12 ore. Începem însă să o agreăm dacă suntem în postura celui care a muncit o oră. Dar dacă, până la urmă, plata a fost dreaptă faţă de unul și milostivă faţă de altul, ce găsim noi de împărţit aici? „Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?“ întreabă Iisus. Dumnezeul dreptăţii pare nedrept doar într-o înţelegere pătată de egoism. Mantra modernă este că oamenii de succes își fac singuri norocul, dar, după cum reiese din analiza pe care am făcut-o în acest articol, în realitate nu doar că aceasta nu este o regulă, ci este un discurs nejustificat, incorect și lipsit de respect și consideraţie faţă de ceilalţi. Ceea ce trebuie păstrat din meritocraţie este impulsul de a da tot ce putem, însă trebuie abandonată senzaţia că, dacă avem succes, atunci meritul ne aparţine în totalitate și avem drepturi depline asupra lui. Ce mai trebuie eliminat este și sentimentul de superioritate, pe care îl conferă subit o anumită poziţie sau averea, faţă de cel alături de care am muncit, dar care a rămas în urmă. Pe măsură ce noi am tot crescut în propriii noștri ochi, valoarea morală și umană a celuilalt a tot scăzut, până când a devenit aproape nulă. Cheia ieșirii din această gândire egoistă este tocmai dreptatea „ciudată“ a lui Dumnezeu; este să ne aducem constant aminte de „distanţa infinită dintre talentele limitate ale omului și viziunea lui Dumnezeu“, pe de o parte, și „de egalitatea radicală cu care Dumnezeu judecă și iubește rasa umană“ pe de altă parte.

Footnotes
[1]„Așa au fost numiţi cei care au o grijă exacerbată pentru educaţia copiilor până la maturitate.”
[2]„V. R. Wilburn, D. E. Smith, „Stress, selfesteem, and suicidal ideation in late adolescents“, Adolescents, 40 (157), 2005, apud Lorriz Anne Alvarado, „Dispelling the Meritocracy Myth: Lessons for Higher Education and Student Affairs Educators“, The Vermont Collection, vol. 31, 2010.”
[3]„Walter Kirn, Lost in the meritocracy: the undereducation of an overachiever, NY, Random House, 2009.”
[4]„Michael Young, The Rise of the Meritocracy, Random House, 1959.”

Note

„Așa au fost numiţi cei care au o grijă exacerbată pentru educaţia copiilor până la maturitate.”
„V. R. Wilburn, D. E. Smith, „Stress, selfesteem, and suicidal ideation in late adolescents“, Adolescents, 40 (157), 2005, apud Lorriz Anne Alvarado, „Dispelling the Meritocracy Myth: Lessons for Higher Education and Student Affairs Educators“, The Vermont Collection, vol. 31, 2010.”
„Walter Kirn, Lost in the meritocracy: the undereducation of an overachiever, NY, Random House, 2009.”
„Michael Young, The Rise of the Meritocracy, Random House, 1959.”