La finalul anului 2015, 62 de persoane deţineau o avere egală cu cea a jumătăţii sărace a lumii, adică a aproximativ 3,5 miliarde de oameni[1]. Un astfel de semn de egalitate absurd nu este, din păcate, singular şi demonstrează încă o dată unde a ajuns nedreptatea într-o societate care se consideră pe culmea progresului.

Ca la fiecare început de an, în luna ianuarie a avut loc, în mica staţiune elveţiană Davos, Forumul Economic Mondial. Evenimentul care aduce la un loc elitele politice şi economice ale lumii a fost folosit de Oxfam ‒ o organizaţie internaţională care are ca scop denunţarea inegalităţii și găsirea de soluţii pentru eradicarea sărăciei ‒ ca pretext pentru publicarea unui nou raport.

Oxfam a relevat că, dacă în 2010 numărul celor care aveau averea egală cu cea a jumătăţii sărace a lumii era de 388, în ultimii ani acest număr a scăzut constant, coborând sub pragul de 100 în anul 2013. Şi, în timp ce averea jumătăţii sărace a scăzut cu 38% în intervalul 2010-2015, în ciuda unei creşteri a populaţiei lumii cu 400 de milioane, averea primilor 62 a crescut cu 45%.[2] Cu un an mai devreme decât era estimat, cei mai bogaţi 1% oameni din lume au ajuns să aibă o avere cumulată care o depăşeşte pe cea a restului de 99%, a evidenţiat de asemenea organizaţia.

Cifrele în sine şochează, dar adevărata tragedie se află în spatele lor, în vieţile a sute de milioane de oameni care trăiesc în sărăcie extremă sau care mor de foame, în timp ce câteva persoane acumulează averi greu de măsurat.

Aşa cum era de aşteptat, concluzia că averea globală devine din ce în ce mai concentrată în mâinile câtorva oameni a iniţiat dezbateri aprinse, atât din considerente morale, cât şi din considerente economice. Încercarea de a găsi explicaţii pentru acest fapt se loveşte însă de cauze complexe, fiecare dintre ele putând reprezenta uşor tema unei cărţi întregi. Pentru cei care vor să vadă însă imaginea de ansamblu, istoria oferă o mână de ajutor.

Nimic nou sub soare

De la Imperiul Roman încoace, istoria consemnează o ciclicitate a inegalităţii. Perioade de concentrare extremă a bogăţiei sunt urmate de perioade în care distribuţia veniturilor este relativ mai echitabilă. Doi dintre susţinătorii mai recenţi ai acestei teorii sunt Peter Turchin şi Sergey Nefedov, economişti care au demonstrat această ciclicitate cu ajutorul unor modele matematice în diferite ţări, atât pentru societăţile agrare, cât şi pentru societăţile moderne timpurii.[3]

Important de remarcat este faptul că încheierea unui ciclu a fost generată de-a lungul timpului de probleme majore de ordin economic sau politic, spre exemplu de crize financiare sau războaie, care au determinat măsuri speciale impuse de autorităţi sau reacţii deosebite ale societăţii.

O perioadă de creştere exacerbată a inegalităţii a fost de exemplu remarcată între anii 1800 şi 1920, când diferenţa dintre bogaţi şi săraci a crescut de mai bine de 100 de ori, pentru ca în intervalul 1920-1970 să scadă la niveluri nemaiîntâlnite de la jumătatea secolului al XIX-lea. Motivele sunt oarecum uşor de remarcat. Marea Depresiune alături de cele două războaie mondiale au determinat o apropiere a nivelurilor de bunăstare, determinată şi de scăderea populaţiei cu peste 50 de milioane, şi de măsurile de limitare a creşterii necontrolate a averilor celor puţini. Efectele negative de redistribuire a bunăstării în favoarea celor bogaţi pe care revoluţia industrială le adusese au fost inversate, dar preţul plătit nu a fost deloc mic.

Rădăcinile inegalităţii

Fiecare ciclu al inegalităţii a fost unic, iar cel în care ne aflăm acum este special din cauza multitudinii de factori care ne-au adus aici. Printre ei, se găsesc însă şi factori vechi, generatori de inechitate şi în trecut. Care au fost aşadar cauzele comune ale prăpastiilor create între bogaţi şi săraci în mod ciclic, de-a lungul istoriei? Printre primele cauze se numără creşterea forţei de muncă. Simplu spus, atunci când proprietarii de pământuri sau patronii aveau la dispoziţie mai mulţi oameni, plata scădea, pe principiul „dacă nu vrei tu această sumă de bani, imediat am cu cine să te înlocuiesc”.

În ultimele decenii, globalizarea a accelerat acest proces, prin deschiderea către pieţe cu forţă de muncă ieftină. Sunt prea bine cunoscute fabricile din China sau din Bangladesh, unde salariul unui muncitor pe o lună întreagă poate să fie plătit din vânzarea în statele dezvoltate a unui singur produs sau chiar din mai puţin decât atât.

Rolul jucat de globalizare în creşterea inegalităţii este disputat în mod constant, pentru că acest efect negativ se ascunde sub efectele benefice asupra celor care trăiesc în sărăcie extremă. În cuvintele unora dintre susţinătorii globalizării, fără noile locuri de muncă locuitorii ţărilor sărace rămâneau oricum muritori de foame. Prin urmare, deşi situaţia nu este ideală, tot este mai bine decât nimic. Economia globală creşte, iar împreună cu ea cresc şi şansele de supravieţuire ale celor săraci. Statisticile referitoare la reducerea sărăciei susţin acest fapt. Între 1990 şi 2014, prevalenţa celor subnutriţi a scăzut cu 42%, procentul celor care suferă de malnutriţie cronică – de la 23,4% la 13,5%[4], iar numărul celor care trăiesc în sărăcie extremă – de la 1,9 miliarde la 836 de milioane. Există însă şi voci care susţin că situaţia nu este privită cum ar trebui, ci ar trebui analizată prin prisma a ceea ce s-ar fi putut face în acest interval de timp, dar şi prin efectele relative ale globalizării.

În ceea ce priveşte eradicarea sărăciei extreme, deşi efectele benefice nu pot fi negate, o privire mai atentă este necesară. Situaţia, aşa cum nu se sfiesc să remarce mai mulţi economişti, nu este atât de optimistă pe cât o prezintă statisticile. Reducerea sărăciei se discută în proporţii, deşi o discuţie mult mai corectă ar fi în numere absolute, din cauza dinamicii populaţiei. Atingerea unui obiectiv formulat în proporţii face situaţia să pară mult mai roz decât este în realitate, este de părere Thomas Pogge, profesor de studii de dezvoltare, la Universitatea Yale. Acesta remarcă, de exemplu, că mult aclamatele Obiective de Dezvoltare ale Mileniului erau mult mai puţin ambiţioase decât obiective stabilite anterior la diferite summituri pe tema dezvoltării, dar acest lucru nu a fost observat de prea mulţi tocmai din cauza introducerii proporţiilor în formularea obiectivelor. În cuvintele lui, ţintele propuse au fost „lipsite de ambiţie în mod grotesc, având în vedere resursele disponibile şi magnitudinea catastrofei”[5].

De asemenea, un alt indicator problematic este limita de subzistenţă stabilită de Banca Mondială la 1,25 de dolari pe zi (schimbată, în octombrie 2015, la 1,9 dolari pe zi) şi contestată în repetate rânduri, în principal pentru că îi elimină din statistici pe mulţi care trăiesc din sume foarte apropiate de aceasta, deci la fel de rău, dar sunt consideraţi deasupra liniei sărăciei.

În ceea ce priveşte efectele relative asupra economiei, Richard Freeman, profesor de economie la Universitatea Harvard, afirma în cadrul unei întâlniri a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE): „Triumful globalizării şi al capitalismului a îmbunătăţit viaţa a miliarde, în timp ce a concentrat miliarde în mâinile câtorva.”[6] Dacă punem în balanţă câştigurile datorate globalizării, conchide Freeman, mult mai greu vor atârna câştigurile celor bogaţi.

O altă cauză mai recentă a creşterii inegalităţii este cursa dintre tehnologie şi educaţie, aşa cum o numea primul câştigător al Premiului Nobel pentru Economie, Jan Tinbergen.[7] Începând cu anii 1980, avansul tehnologic a depăşit capacitatea societăţii de a pregăti suficienţi oameni care să se specializeze în folosirea noilor tehnologii. De asemenea, revoluţia tehnologică a eliminat treptat clasa de mijloc, împărţind societatea în două mari categorii: muncitori specializaţi cu salarii mari şi muncitori nespecializaţi cu salarii mici. Astfel veniturile celor educaţi şi puţini cresc mult mai mult şi mult mai rapid decât ale celor mulţi şi needucaţi.

În ultimii 30 de ani, de exemplu, în SUA numărul absolvenţilor de liceu care trăiesc în sărăcie s-a triplat, de la 7% la 22%, în timp ce numărul absolvenţilor de universitate care trăiesc în sărăcie s-a dublat doar, de la 3% la 6%.[8] Cursa dintre tehnologie şi educaţie nu este însă una care să nu poate fi ţinută sub control, iar mai multe ţări din Europa cu sisteme de redistribuire a veniturilor bine puse la punct au demonstrat acest lucru.

Evoluţia tehnologică în sine este una dintre cauzele creşterii inegalităţii, iar această problemă a început să fie tratată din ce în ce mai serios, reprezentând şi un punct important pe agenda forumului de la Davos de anul acesta. Inteligenţa artificială face din ce în ce mai inutilă contribuţia umană, fapt care pe viitor ar putea duce la o înlocuire completă a acesteia din urmă. În eventualitatea unui astfel de scenariu, ceea ce va face diferenţa este modul în care bunăstarea este distribuită. Tendinţele actuale, afirmă Stephen Hawking, duc la concluzia că, în lipsa unor măsuri de redistribuire a veniturilor, cei mai mulţi oameni vor deveni extrem de săraci din cauza evoluţiei tehnologice.[9]

O altă cauză majoră a adâncirii prăpastiei dintre bogaţi şi săraci este reprezentată de cadrul instituţional şi de politicile publice. Joseph Stiglitz, fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale, laureat Nobel şi pasionat cercetător al fenomenului inegalităţii, susţine în cartea sa Marea divizare (The Great Divide, engl.) că inechitatea nu este un fapt, ci o alegere. Este rezultatul cumulat al unor politici şi priorităţi greşit aşezate, de pe urma cărora au beneficiat doar cei bogaţi.[10]

Începutul noului ciclu al inegalităţii datează din 1981, consideră Stiglitz, an în care preşedintele Ronald Reagan a schimbat faţa economiei americane prin dereglementări, tăieri substanţiale de taxe şi scutiri de taxe pentru cei bogaţi, cu scopul creşterii competitivităţii şi al „revărsării” bunăstării în păturile de jos ale societăţii. Taxele individuale, care înainte de anii ’80 erau de 90% (!) şi, în sume efective, ajungeau pe la 70%, au fost scăzute la 50%, în 1982, şi mai apoi la 28%, în 1988.

Era deci evident că efectul acestor politici avea să fie contrar, inegalitatea şi concentrarea bogăţiei fiind într-un trend ascendent din 1981 încoace. Şi mai problematică este însă corelaţia dintre bogăţie şi putere, care s-a întărit considerabil şi care face aproape imposibilă implementarea unor politici care să inverseze tendinţa actuală.

În SUA, de exemplu, cheltuielile pentru campania electorală din 2012 s-au ridicat la şapte miliarde de dolari, o sumă care depăşea lejer întregul PIB al unor ţări precum Muntenegru, Liechtenstein sau Malawi. Nu se ştie clar cine a finanţat aceste campanii, din cauza lipsei unor reguli care să asigure transparenţa, dar este uşor de intuit că oricine ar fi pus în joc atâţia bani – şi este greu de crezut că au putut fi strânşi toţi din sume mici de la mai mulţi donatori individuali – are aşteptări de la candidatul susţinut, şi ele nu implică diminuarea averilor.

Un alt efect al acestor dereglementări care a dus la creşterea inegalităţii a fost apariţia unor elite, oameni care câştigă mult mai mult decât subalternii lor, fără ca acest lucru să fie împiedicat în vreun fel de societate. Cea mai mare diferenţă de venit din 2014 a fost înregistrată la compania Discovery Communication, unde CEO-ul David Zaslav avea un salariu anual de 156 de milioane de dolari, de peste 2.200 de ori mai mare decât salariul mediu al celorlalţi angajaţi ai companiei. Este greu de înţeles cum s-a ajuns la aceste diferenţe revoltătoare, cert este însă faptul că nimeni nu pare să aibă vreo problemă cu ele.

Egalitate, dar nu pentru căţei

Lista de cauze enumerate mai sus este departe de a fi exhaustivă. Este totuşi important ca la ea să se adauge un element ce nu are de-a face atât de mult cu mecanismele economice şi politice, ci cu partea umană a problemei.

Aproape jumătate din cei aproximativ trei milioane de copii sub vârsta de cinci ani care mor anual mor din cauza unor boli provocate de malnutriţie. Una din nouă persoane nu are suficientă hrană pentru a duce o viaţă activă sănătoasă şi peste 66 de milioane de copii de vârstă şcolară merg zilnic flămânzi la ore, relevă o statistică a Programului Alimentar Mondial (PAM [World Food Programme – WFP, engl]).[11] Pentru hrana celor 66 de milioane de copii ar fi necesari 3,2 miliarde de dolari anual, calculează PAM. Cu un calcul simplist, putem ajunge la concluzia că Bill Gates, cu averea lui, ar putea să hrănească toţi aceşti copii timp de 24 de ani.

Din toate aceste statistici se naşte însă o întrebare care ar trebui să-l tulbure nu doar pe Bill Gates, ci pe fiecare dintre cei care au ce pune pe masă zilnic şi care aruncă în mod regulat mâncare. Cum justificăm toată această indiferenţă în raport cu cei care mor de foame chiar acum, doar că într-un alt colţ de lume?

Primul răspuns pe care societăţile dezvoltate îl oferă este cel al negării. Sigur că suferinţa lor nu ne este indiferentă şi, mai mult decât atât, donaţiile pentru aceştia sunt din ce în ce mai mari. Jim Zong Kim, preşedinte al Băncii Mondiale, afirma cu încredere la sfârşitul lui 2015 că generaţia noastră este aceea care va pune capăt sărăciei extreme până în 2030.[12]

O privire mai atentă, din nou în lumea cifrelor, ne demonstrează că suntem departe de a face tot ce ne stă în putinţă.

De exemplu, la data scrierii acestui articol, site-ul stopthehunger.com, care oferă în timp real statistici ale foamei, arată că doar în SUA este aruncată într-o zi peste 70.000 de tone de mâncare, în timp ce donaţiile globale de hrană nu depăşesc 15.000 de tone. Acelaşi site ne relevă şi că, într-o singură zi, Europa şi SUA cheltuie mai mulţi bani pe hrana animalelor de companie decât ar fi necesari pentru hrănirea tuturor flămânzilor planetei.

O adâncire în documentele organizaţiilor internaţionale dezvăluie şi alte probleme. Raportul Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) prezintă situaţia zonelor celor mai afectate de sărăcie: Africa Subsahariană şi sud-estul Asiei. Comparativ cu perioada 1990-1992, numărul celor malnutriţi din Africa Subsahariană este mai mare acum cu 44 de milioane, lucru la care au contribuit, desigur, şi creşterea populaţiei, dar şi tensiunile politice care au împiedicat trimiterea ajutorului. „Ritmul scăzut în care s-a progresat în ultimii ani în lupta împotriva foametei este îngrijorător”[13], ni se spune în acelaşi document. Ca să nu mai menţionăm faptul că o treime dintre donaţiile oferite de state sunt „ajutor-fantomă”, adică banii fie nu sunt oferiţi, fie sunt „pierduţi” pe drum – a se înţelege daţi unor consultanţi.[14]

Prin urmare, oricât de mult ne-am ascunde de aceste date, este timpul să recunoaştem că una dintre cauzele creşterii inegalităţii la nivel mondial este indiferenţa. „Întrebarea nu este dacă putem stopa foametea la nivel mondial, ci dacă o vom stopa”[15], declara Hillary Clinton pe vremea când era secretar de stat al Statelor Unite. Fie că ne place să recunoaştem, fie că nu, problema foametei şi a inegalităţii la nivel mondial nu are de-a face cu posibilităţile materiale, ci cu implicarea şi motivaţia sau, mai bine spus, cu lipsa lor.

Footnotes
[1]„«An economy for the 1%», raport Oxfam, 18 ian. 2016, osfam.org”.
[2]„Idem.”
[3]„Peter Turchin şi Sergey A. Nefedov, Secular Cycles, Princeton University Press, 2009 (Google books).”
[4]„«2015 World Hunger and Poverty Facts and Statistics», statistică, accesat 22 febr. 2016, worldhunger.org”.
[5]„Thomass Pogge, «The first UN Millennium Development Goal: a cause for celebration?», PDF”.
[6]„Richard Freeman, «Tackling inequality: Drivers and consequences of growing inequalities», prezentare, 2 mai 2011, PDF”.
[7]„Branko Milanovic, «More or less», sept. 2011, PDF”.
[8]„«Percentage of Generation in Poverty, by Educational Attainment», febr. 2014, pewsocialtrends.org”.
[9]„«Stephen Hawking: technology seems to drive inequality», 9 oct. 2015, weforum.org”.
[10]„Joseph Stiglitz, Marea divizare, Publica, octombrie 2015.”
[11]„«Hunger Statistics», statistică, accesat 22 febr. 2016, https://www.wfp.org/hunger/stats wep.org”.
[12]„«World Bank Forecasts Global Poverty to Fall Below 10% for First Time; Major Hurdles Remain in Goal to End Poverty by 2030», 4 oct. 2015, worldbank.org”.
[13]„«2015. The state of food insecurity in the world», raport, accesat 22 febr. 2016, PDF”.
[14]„George Kent, Ending Hunger Worldwide, Paradigm Publishers, 2011, p. 1871.”
[15]„Ibidem, p. 1870.”

„«An economy for the 1%», raport Oxfam, 18 ian. 2016, osfam.org”.
„Idem.”
„Peter Turchin şi Sergey A. Nefedov, Secular Cycles, Princeton University Press, 2009 (Google books).”
„«2015 World Hunger and Poverty Facts and Statistics», statistică, accesat 22 febr. 2016, worldhunger.org”.
„Thomass Pogge, «The first UN Millennium Development Goal: a cause for celebration?», PDF”.
„Richard Freeman, «Tackling inequality: Drivers and consequences of growing inequalities», prezentare, 2 mai 2011, PDF”.
„Branko Milanovic, «More or less», sept. 2011, PDF”.
„«Percentage of Generation in Poverty, by Educational Attainment», febr. 2014, pewsocialtrends.org”.
„«Stephen Hawking: technology seems to drive inequality», 9 oct. 2015, weforum.org”.
„Joseph Stiglitz, Marea divizare, Publica, octombrie 2015.”
„«Hunger Statistics», statistică, accesat 22 febr. 2016, https://www.wfp.org/hunger/stats wep.org”.
„«World Bank Forecasts Global Poverty to Fall Below 10% for First Time; Major Hurdles Remain in Goal to End Poverty by 2030», 4 oct. 2015, worldbank.org”.
„«2015. The state of food insecurity in the world», raport, accesat 22 febr. 2016, PDF”.
„George Kent, Ending Hunger Worldwide, Paradigm Publishers, 2011, p. 1871.”
„Ibidem, p. 1870.”