Semne ale decăderii Imperiului Occidental

49

Un nou profet al decăderii Occidentului îşi face auzite vocea şi ideile: Niall Ferguson. Renumitul profesor de istorie de la Harvard University creează o undă de şoc cu noua sa carte şi cu cele mai recente afirmaţii publice.

 

Britanic de origine scoţiană, Ferguson s-a profilat de timpuriu ca un gânditor nonconformist, neoconservator. În recenta sa carte, Decăderea Occidentului, Ferguson explică originile acestui fenomen, dar şi şansele ipoteticei resuscitări a capitalismului vestic, scrie Deutsche Welle.

Indiciile „decăderii"

În urmă cu 100 de ani, Germania era a doua putere industrială după America, populaţia ei reprezenta 4% din locuitorii globului, iar economia germană constituia 9% din economia mondială. Astăzi, PIB-ul ei este doar 3,8% din cel global, iar populaţia abia însumează 1% din cea a lumii. Cazul Germaniei este simptomatic pentru situaţia întregului Apus, afirmă Ferguson.

În 1989, capitalismul a triumfat şi în estul comunist al continentului, și un viitor luminos părea a-i surâde pe vecie. Lucrurile au decurs însă cu totul altfel, iar istoria nu a luat nicidecum sfârşit cum crezuse Fukuyama în celebrul său eseu.

Ferguson mai dă o dată roata înapoi, trimiţându-ne în anul 1500, când a început ascensiunea vertiginoasă a Occidentului, care avea să dureze o jumătate de mileniu. Cui i s-a datorat acest miracol? Nici geografiei, nici confesiunii creştine, predominante în Apus, scrie Ferguson, ci instituţiilor care ar fi mult mai importante decât cei doi factori pomeniţi şi decât cultura.

Experimentele istoriei recente

La mijlocul veacului XX, afirmă Ferguson (foto dreapta), ne-am fi hotărât să facem un „experiment". Cobaiul ar fi fost Germania. O jumătate a ei a rămas capitalistă, cealaltă a devenit comunistă. La acelaşi experiment ar fi fost supuşi şi coreenii. Rezultatele au fost frapante şi convingătoare. Succesul Apusului s-ar fi datorat din nou instituţiilor sale. Teza istoricului britanic e următoarea: instituţiile schimbă comportamentul oamenilor, iar combinaţia dintre instituţii şi idei a generat dezvoltarea spectaculoasă a Occidentului.

Pe gustul publicului larg şi în spiritul vremii, Ferguson recurge la câteva analogii simple, dacă nu cumva simpliste, spre a-şi expune teoria pe înţelesul tuturor. Factorii de succes ai Occidentului sunt denumiţi „Killer-Apps", conform Reviews in History, după modelul celor de pe ecranul unui smartphone. Nu contează că mai niciunul dintre utilizatori nu cunoaşte complicatele coduri electronice după care funcţionează jucăria. Important este ca ea să funcţioneze.

Factorii de succes

Primul Killer App ar fi concurenţa, culminând cu imensul potenţial de inovaţie. A doua aplicaţie este revoluţia ştiinţifică ce debutează în secolul al XVII-lea. Ferguson nu uită să menţioneze că şi războiul, despre care oricum se afirmă că ar fi tatăl multor invenţii, a jucat un rol în cucerirea supremaţiei Apusului asupra restului lumii şi, la vremea respectivă, asupra Imperiului otoman, în expansiune.

Al treilea factor de succes este statul de drept, înfloritor în America proaspăt colonizată, iar caracterul sacrosanct al proprietăţii private a contribuit de asemenea la prosperitatea economică a Apusului. Spre finele secolului XIX şi începutul secolului XX progresele în medicină favorizează traiectoria ascendentă a evoluţiei Occidentului înregistrându-se şi creşterea mediei de vârstă a locuitorilor acestuia. Societatea de consum şi o anume etică a muncii, ce a generat o sporire a productivităţii, încheie seria celor 6 Killer-Apps, factori cărora Occidentul le-a datorat supremaţia.

Estul copiază Vestul

Dar ce s-a întâmplat între timp pentru ca Niall Ferguson să întrevadă, fără a fi singurul, semnele decăderii? Restul lumii, a se citi în primul rând Japonia, apoi ţările tigru din Asia şi, în final, China, şi-au descărcat, pe propriul lor hard, software-ul Occidentului. Sau, mai precis, l-au copiat. Ferguson lasă din nou statisticile să vorbească. Istoria de succes a Apusului, care a durat o jumătate de mileniu, s-a manifestat printr-o dominanţă de tip instituţional asupra restului lumii.

Acum însă, am început să ne tăiem singuri craca de sub picioare, etica muncii se topeşte în structurile statului asistenţial, societatea de consum se fragilizează sub muntele de datorii, progresele în medicină sunt şterse de aşa numitul junk-food, avantajele capitalului de ştiinţă şi cunoaştere sunt diminuate de calitatea slabă a învăţământului public, statul de drept geme sub povara unor reglementări şi restricţii inutile, spiritul de competiţie e asfixiat de regularizările centraliste.

Atingem ceea ce Adam Smith numea stationary state. Uitându-se spre Europa, Niall Ferguson nu mai zăreşte decât decenii de stagnare şi munţi de datorii. Erorile nu sunt înscrise în codul nostru genetic, au fost comise din proprie vină şi au o origine instituţională. Prin urmare, ele pot fi înlăturate, însă doar în clinica de recuperare aparţinând capitalismului, conchide autorul.