Într-o ţară în care totul pare să fie pe dos, iţele corupţiei sunt la vedere și nimeni nu se mai miră.

Toţi se măgulesc cu gândul că vieţile lor sunt victorii mai mici sau mai mari asupra necinstei generalizate. Asta până când zeci de tineri mor dintr-o prostie, iar moartea lor ajunge să dezvăluie cea mai mare ticăloșie (cunoscută) din sistemul medical naţional. Abia atunci începem să ne îndoim că „ne descurcăm noi” și ne întrebăm cum am putut ajunge atât de orbi și atât de vulnerabili.

Poate cel mai mare păcat al toleranţei autohtone faţă de corupţie este mândria românului uns cu toate alifiile, acela care cunoaște bine apele murdare, dar nu-și închipuie că ar putea schimba ceva fără să se scufunde, așa că preferă să tacă și să profite de curenţi. Face să-i fie bine, ca să nu-i fie rău, și așa o duce toată viaţa.

dreamstime_xl_61852235De la cel mai mic la cel mai mare, românul fură și se plânge că e furat. Faptul că românii acceptă și perpetuează corupţia, în timp ce o condamnă verbal, este cu atât mai evident cu cât toleranţa lor nu se lasă tulburată decât de incidente care șochează prin violenţă. S-a ieșit în stradă cu miile atunci când tragedia de la Colectiv a pus într-o relaţie de cauzalitate furtișagurile banale ale celor responsabili, pe de o parte, și, de cealaltă, mutilarea sau moartea prin foc a unor tineri nevinovaţi. Ne-a zguduit constatarea că atâta suferinţă și atâtea pierderi de vieţi au atârnat de „o învârteală”, atât de tipică pentru stilul românesc de a face afaceri. N-a fost nimic nou acolo și nimic irepetabil: niște patroni au încercat să taie pe la colţuri și niște autorităţi au semnat din inerţie, ca de atâtea alte dăţi. Și, cum alte dăţi riscurile ilegalităţilor de duzină nu și-au făcut simţite consecinţele, multora le-a venit foarte greu să creadă că o suferinţă de amploarea celei de la Colectiv poate avea cauze atât de triviale. Însă a avut. Tragedia a lovit fără ca patronii sau autorităţile să o intenţioneze sau să o anticipeze.

La câteva luni de la incident, o altă veste aproape imposibil de crezut a aruncat cu totul în aer încrederea publică în sistemul medical românesc. Ani de zile, compania Hexi Pharma a vândut dezinfectanţi diluaţi, fals etichetaţi, spitalelor din întreaga ţară. Iresponsabilitatea dublată de indiferenţă a devenit acum cu neputinţă de plasat în dreptul unui grup restrâns de factori decizionali fără intenţii criminale, pentru că numeroase instituţii ar fi putut și ar fi avut datoria să intervină pe traseul corupţiei, totuși nu au făcut-o. Moartea fulgerătoare a patronului Hexi Pharma nu poate dilua această realitate, deși unii s-au grăbit să vadă accidentul lui Dan Condrea în lumina câtorva cuvinte grele atribuite lui Stalin: „Moartea rezolvă toate problemele. Dispare omul, dispare și problema.”[1] Totuși nevoia unora ca moartea lui Condrea să distragă publicul și astfel să îi scape de consecinţe va avea de înfruntat indignarea publică alimentată de dovezile, tot mai greu de mușamalizat, că, pentru bani, sistemele calcă în picioare orice valoare, chiar și viaţa. Ar fi deci de dorit să nu ne complăcem din nou în proverbialul: „Lasă, că merge și-așa!”[2] E de sperat ca societatea civilă să nu își uite indignarea, ci să deschidă ochii la morţile evitabile pe care le trăiește zilnic.

Generatorul de ură

Când site-ul Casa Jurnalistului a publicat „Procesul”, istoria morţii unui parcagiu”[3] omorât în bătaie de un poliţist căruia nu îi făcuse nimic, autorul – Ștefan Mako – a scos la iveală „un fel de fight club tolerat de autorităţi”. „Sute de bucureșteni sunt bătuţi în fiecare an de agenţi care profită de legea neclară pentru a impune un fel de dreptate a străzii. (…) Statul le ţine partea poliţiștilor: sunt mii de plângeri în fiecare an, dar mai puţin de 1% ajung în instanţă, iar condamnările pot fi numărate pe degete. Bătăușii își văd bine-mersi de carieră și îi fac de rușine pe colegii onești.” Concluzia lui Mako, puternic argumentată în articol, a fost că „societatea noastră funcţionează ca un imens generator de ură”.

Dar cu discriminarea și abuzul faţă de oamenii străzii se luptă și ţări bogate, precum SUA. Ce e deosebit în România însă este că abuzul asupra claselor defavorizate nu este nici pe departe singurul tolerat. Ba încă, mai grav, prima care permite autorităţilor să închidă ochii în faţa unor atrocităţi pe care, potrivit funcţiei pe care o deţin, ar trebui să le combată este chiar legea. O petiţie iniţiată de reţeaua pentru prevenirea și combaterea violenţei asupra femeilor reclama că „media naţională a duratei de judecare a unei cereri de emitere a unui ordin de protecţie este de 30 de zile de la înregistrarea dosarului la instanţă”. Acest lucru înseamnă că o femeie bătută de soţul ei trebuie să îi supravieţuiască nu doar soţului, ci și sistemului legislativ, care consideră că un apel de urgenţă are nevoie de un dosar înregistrat și de 30 de zile de așteptare a unei decizii salvatoare. În aceste condiţii, numai în anul 2014, 155 de victime (între care și copii) au fost ucise de soţi furibunzi, „cu 32,5% peste media perioadei 2004 – 2012”, așa cum indică aceeași sursă.

Pe facem.de-clic.ro, care găzduiește petiţia pentru introducerea ordinului de protecţie de urgenţă, cererea a primit 950 de semnături. Adică cu 2.000.050 mai puţine decât a primit iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, care a solicitat modificarea Constituţiei astfel încât să definească familia drept o uniune strict între un bărbat și o femeie. Altfel românul de rând este tentat să acţioneze exact ca un politician avid după voturi: își concentrează atenţia pe subiectele cele mai populare. E la modă azi să îţi dai cu părerea despre căsătoriile gay și să te poziţionezi strict fie drept conservator responsabil, fie liberal emancipat. Iar dezbaterea se inflamează adesea în jurul ipotezei că o eventuală legalizare a căsătoriei gay ar ameninţa integritatea modelului familial tradiţional în România. Totuși mariajul gay este deja interzis de Codul Civil, deci mai repede ar trebui să ne îngrijoreze ameninţările concrete (nu doar posibile) asupra familiei. Violenţa domestică distruge în mod real familii. Azi, nu într-un viitor ipotetic. Totuși măsurile împotriva acestui fenomen nu atrag milioane de semnături. Românii investesc emoţii acolo unde investește turma, așa cum – în pauzele de strâns avere – politicienii investesc bani acolo unde se scrie istorie, nu acolo unde se salvează vieţi.

Rutina corupţiei

În acest context, rămâne oarecum tentant să încercăm să justificăm mai degrabă stângăciile societăţii civile decât pe acelea ale liderilor politici, pentru că pe aceștia din urmă ne este mult mai ușor să îi bănuim de intenţii rele. Însă răul social și politic nu izvorăște strict din intenţii rele, așa cum a constatat, în ciuda criticilor vehemente care i s-au adus, gânditoarea Hannah Arendt. Raportând în The New Yorker despre procesul nazistului Adolf Eichman la Ierusalim, Arendt a afirmat că bărbatul fusese un pilon în organizarea genocidului împotriva evreilor, fără să fi fost totuși vreun monstru sau vreun geniu malefic. În viziunea lui Arendt, Eichman fusese chiar un individ mediocru, atât de preocupat de evoluţia în carieră, încât a eșuat să își gândească și să filtreze prin conștiinţă acţiunile la locul de muncă, devenind un birocrat al crimelor de război. Implicându-se progresiv și lipsit de gândire în genocid, Eichman s-a imunizat la rău, proces pe care Arendt l-a asociat unei „banalizări” (în sensul de rutinare) a răului. Istoria a înregistrat însă cum, în timp ce în mintea torţionarilor răul se devaloriza, în vieţile victimelor, el creștea exponenţial. Iar această discrepanţă între modul în care este interiorizat răul și răul faptic continuă să se observe și astăzi în mecanismul de manifestare a corupţiei.

dreamstime_xl_61877599

Studii sociologice consemnează că societăţile de tip colectivist, cum sunt și cele proaspăt ieșite din comunism, sunt mai predispuse la cultivarea corupţiei fiindcă indivizii sunt obișnuiţi să perceapă acţiunile lor ca având un impact minor în societate. Unii cercetători conturează și mai clar mecanismul, menţionând că un individ este cu atât mai înclinat să comită o faptă neetică cu cât aceasta pare să aibă mai degrabă consecinţe abstracte, nu consecinţe directe asupra unor oameni. Alţi oameni de știinţă au observat că indivizii sunt mai predispuși să comită acte corupte atunci când își percep situaţia ca fiind una de război și adoptă mentalitatea potrivit căreia scopul (de a răzbi) scuză mijloacele. Mentalitatea „războinică” degradează valorile tradiţionale și începe să le dezvolte versiuni alterate raţional, fenomen numit de cercetători „orbire etică”. În plus, organizaţiile corupte tind să formeze un cerc social exclusivist, în cadrul căruia îi pedepsesc aspru pe cei care nu se alătură acţiunilor corupte.

Remarcile din sfera știinţelor sociale sunt foarte interesante în măsura în care observăm paralelisme între situaţia din România și tiparele pe care le identifică studiile. Însă utilitatea lor pare să-și atingă capătul atunci când ne descoperim aproape înduioșaţi de pre-asumata ingeniozitate a coruptului, care transpare aproape ca o premisă în toate aceste studii. Dacă ne uităm doar la motivele corupţilor, riscăm să ajungem să le justificăm corupţia. Dar dacă ne uităm la consecinţele corupţiei, ne îngrozim realizând că a-i găsi justificări este, de departe, cel mai revoltător lucru pe care îl putem face. Corupţii sunt ultimii cărora ar trebui să le plângem de milă, chiar și atunci când corupţii suntem noi.

Contractul fără condiţii

Spune o vorbă din bătrâni că „banul este ochiul dracului”. Dar dacă este, în același timp, și lumina ochilor noștri, ce spune asta despre noi? În fiecare an, câte un sondaj sociologic relevă fibra superstiţioasă a românului. Deochi, horoscop, farmece – niciunul dintre aceste ingrediente ale medievalismului spiritual nu pare desuet pentru un număr important de români. Însă sondajele scapă de fiecare dată o trăsătură care împinge chiar mai în urmă spiritualitatea autohtonă, retrogradând-o la idolatria primitivă: zeificarea banului. Românul jertfește orice pe altarul unui bănuţ în plus, fără rezerve. Unii sacrifică nevoia de a avea prieteni, alţii – timpul cu partenerul, alţii – amintirile cu propriii copii. Sunt lucruri pe care le trecem ușor cu vederea, pentru că, în definitiv, primul care are de suferit pare a fi idolatrul. Lărgim însă cadrul și vedem cum pe altarul banului ajung și ofrande șterpelite din cămările noastre (bani publici, resurse naturale, dezvoltarea socială). Strângem din dinţi sau scăpăm vreo vorbă de dulce și ne vedem – adaptat la noile condiţii – de-ale noastre. Apoi ne trezim că unii invocă ploaia de bani punând pe foc principii, regulile pe care ni le-am creat ca să ne fie bine tuturor, nu doar „preoţilor”, și atunci ne înfuriem ca să nu ne lăsăm pradă spaimei că viaţa noastră a devenit la fel de imprevizibilă ca și cum n-am fi semnat niciun contract social. Oricum, furia este de preferat blazării.

Footnotes
[1]Robert Conquest, Stalin Breaker of Nations, Viking, New York, 1992.
[2]„Împotriva căruia luptă și asociaţia victimelor de la Colectiv.”
[3]„Cerșetor care le solicită sume de bani șoferilor pentru că îi ghidează spre locuri libere de parcare sau le păzește autoturismul de «răuvoitori» locali.”

Note

Conquest, Robert, Stalin Breaker of Nations, Viking, New York, 1992.
„Împotriva căruia luptă și asociaţia victimelor de la Colectiv.”
„Cerșetor care le solicită sume de bani șoferilor pentru că îi ghidează spre locuri libere de parcare sau le păzește autoturismul de «răuvoitori» locali.”