Rivali puternici, o economie care se clatină, o campanie slabă din partea partidului de la guvernare și un vot care poate schimba sistemul de guvernare al ţării, iată doar câteva dintre motivele pentru care analiști internaţionali au preconizat că este „neverosimilă o victorie a lui Erdogan încă din primul tur de scrutin”, ba chiar cei mai entuziaști anunţând o înfrângere totală și istorică. Dar Erdogan a câștigat încă o dată.

Șocul și groaza resimţite în ultimii ani în faţa multiplelor scrutine care au dus la rezultate precum Trump, Brexit, cea mai recentă configuraţie a parlamentului italian etc. se resimt acum și faţă de Turcia, după ce principalul rival al lui Erdogan reușise să strângă mulţimi impresionante la discursurile sale din campanie, dând speranţe că turcii se vor coaliza în jurul opoziţiei și vor penaliza abuzurile de putere cu care Erdogan se îndeletnicește periodic.

„Omul a câștigat. Da, cursa nu a fost corectă, dar el a câștigat”, a admis Muharrem Ince, singurul candidat care i-a dat ceva emoţii lui Erdogan, care de 15 ani nu a pierdut niciun scrutin. De data aceasta, Ince i-a ciupit 30,7% din voturile pentru prezidenţiale și 34% din voturile pentru parlament. Cu toate acestea, situaţia este clară, iar recunoașterea din partea lui Ince pune capăt acuzaţiilor de fraudare masivă a alegerilor, deși abuzuri au existat, organizaţia Amensty International spunând că alegerile s-au organizat într-un „climat de frică”.

Erdogan a câștigat cu 52,6%, o distanţă mult prea confortabilă faţă de principalul său contracandidat, iar Alianţa Populară, care îl susţine, alcătuită din formaţiunea lui Erdogan, Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP), şi Mişcarea Naţionalistă (MHP), se clasează pe primul loc în scrutinul parlamentar, cu 53,6% din voturi. MHP a contat marginal, dar i-a adus partidului lui Ince o victorie strategică de 11%, faţă de cele 6% anunţate în diverse prognosticuri.

Pe scurt, Erdogan are fotoliul de președinte, iar partidul său, majoritatea în Parlament. Cu aceste poziţii asigurate, președintele va fi beneficiarul amendamentelor constituţionale aprobate anul trecut prin referendum. Acestea vor transforma democraţia parlamentară a Turciei într-un sistem prezidenţial pe sistem american. Rolul premierului va fi abolit, președintele va avea puteri executive discreţionare, putând numi miniştrii, vicepreşedinţii şi funcţionarii de rang înalt. Totodată, președintele va pregăti bugetul și se va ocupa de politica de securitate a ţării, putând de asemenea să dizolve Parlamentul și să convoace alegeri anticipate, cu preţul scurtării propriului mandat. Practic, Parlamentului îi va rămâne să propună legi, să aprobe sau să respingă bugetul propus de preşedinte şi să propună noi alegeri simultane. Singura speranţă cât de cât mai aproape de realitate era ca opoziţia să câștige majoritatea în Parlament, astfel încât puterile în stat să fie cât se poate de echilibrate în situaţia dată. Din nefericire, nu este cazul în situaţia de faţă.

Schimbarea care se simte, dar nu mai vine

Schimbarea se simte în aer… iar electoratul pare să fi învăţat din erorile trecutului”, anunţau unele publicaţii internaţionale înainte de alegeri, probabil emoţionate să vadă că după ani de zile de critici mai mult sau mai puţin voalate, opoziţia turcă a putut în sfârșit să iasă la înaintare cu un candidat capabil să galvanizeze electoratul chiar într-un timp scurt. Prea puţin și prea târziu, însă. Consolidarea puterii în propriile mâini e o pasiune pe care Erdogan și-o urmărește cu fidelitate de ani de zile, sub privirea consternată a Occidentului, a opoziţiei incapabile să acţioneze și a turcilor care îl votează în continuare.

Traiectoria seculară și liberală adoptată de Turcia, devenită republică sub Kemal Atatürk, a fost deraiată teribil sub oblăduirea lui Erdogan. Ţara trebuia să împace islamul cu democraţia și să le arate atât musulmanilor, cât și creștinilor că un stat musulman modern poate exista și funcţiona bine într-o lume globalizată, bazată pe capitalism. Astăzi însă este un exemplu al faptului că istoria unei ţări aruncă umbre negre peste generaţii.

În cariera sa politică, Erdogan a trecut de la eliberator economic al Turciei lui Atatürk la călăul său, atât economic, cât și politic și cultural. Încă dinainte de puciul de acum doi ani, președintele turc derapa serios de la principiile democratice, trecând televiziuni cu viziuni politice opuse sub conducerea guvernului și închizând multe alte instituţii media și punând sub acuzare copii, femei și jurnaliști care l-au criticat pe reţelele de socializare sau în presă. În același timp au început discursurile despre cum ar trebui să se îmbrace femeile musulmane și câţi copii să facă, ce vizau întoarcerea la rădăcinile islamice ale societăţii. „Kemaliștii avertizaseră că Erdoğan va transforma Turcia într-un stat islamic în final. Niciodată nu mi s-a părut credibil”, scrie autorul cărţii Încotro se îndreaptă Turcia?, dr. Reiner Hermann. Pe atunci, AKP era văzut ca un partid reformator care luptă pentru democraţie, însă între timp Erdogan l-a readus la poziţiile islamiste pe care s-a fondat.

Puciul din 2016 doar i-a dat ocazia lui Erdogan să cureţe toate instituţiile statului, universităţile și armata de oameni care l-ar fi putut incomoda cumva. În doar două săptămâni, peste 15 universităţi, 1.000 de școli private, 1.200 de fundaţii caritabile, 35 de instituţii medicale și peste 100 de instituţii media au fost închise, aproximativ 50.000 de militari, poliţişti, academicieni, profesori universitari, medici, judecători, procurori, funcţionari publici, precum şi jurnalişti au fost concediaţi și peste 50.000 de persoane au fost trimise la închisoare sau cercetate în libertate. În noiembrie 2016 a fost întemniţat și liderul Partidului Democratic al Popoarelor (HDP), Selahattin Demirtas, care a candidat la prezidenţiale din închisoare. El a mizat pe reţele de socializare pentru a ajunge la alegători, la fel ca toţi ceilalţi contracandidaţi, având în vedere că mass-media tradiţională s-a dedicat campaniei lui Erdogan.

Nici degradarea economică ce s-a accentuat după puci nu a afectat semnificativ intenţiile de vot. Discursul populist al președintelui a fost penalizat de remarcile contracandidaţilor săi, care au vorbit despre realităţile tot mai rele ale turcilor de rând, printre care creșterea șomajului și a inflaţiei, care în luna mai ajunsese la 12,5%, și devalorizarea lirei turcești, problemă pe care Erdogan o pune pe seama puterilor occidentale care vor să submineze guvernul Turciei. Cu voia Domnului, după 24 iunie vom demara o operaţiune împotriva Moody’s“, a promis președintele, susţinând că ratingurile pe care agenţia de evaluare le oferă la solicitarea Turciei, și care sunt în scădere, ar fi de fapt „măsuri luate pentru a defăima Turcia”.

„Inflaţia în domeniul alimentaţiei a ajuns la 30%. Oamenii nu îşi mai pot permite să cumpere carne. Lintea costă şase lire, năutul – opt lire, fasolea – zece lire. Poporul nu îşi mai permite să cumpere nici măcar fasole”, a declarat săptămâna trecută contracandidatul Muharren Ince, într-unul dintre discursurile care a atras mulţimi nesperate.

Însă turcii au mizat tot pe discursul populist și fundamentalist al lui Erdogan. În final, rezultatele arată că Erdogan își păstrează intacţi fanii. Să ne aducem aminte că în 2014 a câștigat alegerile prezidenţiale cu 51,8%, iar referendumul din 2017 a trecut cu 51,4%. În condiţiile în care la votul de duminică au participat în jur de 90% din cele 56 de milioane de turci cu drept de vot, un scor de 52,6% arată că popularitatea lui Erdogan nu a slăbit deloc în ultimii ani, în ciuda condiţiilor enumerate mai sus. Liderul turc este în continuare „un dar de la Dumnezeu” pentru milioanele de turci care simt că politica lui Atatürk a mutilat istoria și cultura turcă.

Aviz amatorilor!

Sunt ani de zile de când Erdogan muncește la capturarea puterii în Turcia. Ani de zile în care reacţia elitelor și a opoziţiei a fost incredulă și slabă, ani de zile în care derapajele politicii externe și interne au fost trecute cu vederea de Occident. La fiecare pas s-a găsit o scuză și un refuz de a face legăturile necesare pentru a vedea imaginea de ansamblu. Acum, o democraţie iliberală a fost instaurată prin „votul sfânt al poporului”. Erdogan o numește „o lecţie în democraţie” pe care Turcia o dă Occidentului.

Este o mare tragedie pentru Turcia, singura ţară cu o majoritate musulmană care părea să construiască o democraţie stabilă! Și este o avertizare serioasă pentru toate celelalte democraţii. O avertizare că niciun derapaj nu este prea mic pentru a fi penalizat, că niciun ţel politic cu adevărat democratic nu se poate folosi de metode nedemocratice pentru „binele mai mare” și că între parteneri sau aliaţi trebuie să există tragere la răspundere și că doleanţele oamenilor, oricât de absurde ar putea părea la un moment dat, trebuie tratate cu interes. Turcia a făcut multe dintre aceste greșeli. Și nici pe departe nu este singura ţară care se le facă.

Nu în ultimul rând, ce s-a întâmplat duminică în Turcia este un mare semnal de alarmă pentru toate ţările care au intrat pe valul populismului, inclusiv România. Succesul lui Erdogan arată că, puţin câte puţin, un discurs populist autoritarian se poate dovedi extrem de eficient în a delegitima pe oricine i se opune prin simplă denigrare și dezinformare. Și mai arată că, la o rată de opoziţie de 40% din populaţie, acești lideri populiști pot rămâne în putere pentru mulţi ani doar prin mobilizarea bazei electorale fidele, chiar și în ciuda unor situaţii economice și a unor ameninţări la adresa separării puterilor în stat, despre care credem că ar trezi pe oricine la realitate. Realitatea ne arată că această credinţă care nu pune întrebări, care nu se angajează în dezbateri, nu se interesează de ce e în mintea celuilalt este realmente goală și incapabilă de a produce schimbare.