În 1989, când și ultima mare schemă de reparare a lumii, comunismul, se încheia cu un eșec lamentabil, istoricul și politologul Francis Fukuyama a lansat o „profeţie”.
Democraţia liberală avea să fie singurul și ultimul model politic rentabil, la nivel mondial. Douăzeci de ani după, istoria părea să-i dea dreptate, lumea unindu-se via globalizare, capitalism, democraţie. Însă ceva s-a întâmplat. Astăzi, un tip de democraţie iliberală funcţionează în mai multe ţări, în timp ce elitele politice democrate par să își fi pierdut legitimitatea în ochii electorilor. Astăzi, se testează acest model nou de „democraţie”, prin punerea la cale a unei „frăţii a autocraţilor”.
Momentele de criză sunt cele mai bune – și totodată cele mai proaste – în care poţi să îţi dai seama de caracterul și intenţiile unui om. Când timpul este prea scurt, presiunea – prea mare și miza – prea importantă pentru a mai permite punerea în scenă a unui plan cu zece faţete, primele reacţii ale unui om vorbesc enorm despre intenţiile, gândurile și sentimentele sale sincere, ţinând cont totuși că acestea vor fi exagerate, iar hiperbola nu reprezintă niciodată realitatea. Când, după puciul eșuat din Turcia, prima persoană spre care s-a întors președintele Recep Erdoğan a fost Vladimir Putin, e natural și chiar de dorit ca toată Alianţa Nord-Atlantică, din care Turcia face parte, să își pună mari semne de întrebare. Mișcări geopolitice par să fie în pregătire, iar faptul că nu știm ce ne așteaptă ne stimulează imaginaţia, până ajungem la scenarii apocaliptice. Mai putem privi Turcia cu optimism? Sau ar fi cazul să trecem de partea pesimiștilor? În final, nu putem avea toţi dreptate.
Un sultan în 2016
Este Turcia parte a Europei? Istoria civilizaţiei europene încă nu a dat un răspuns definitiv, dar ne-a învăţat că armatele europene au oprit în repetate rânduri invaziile Imperiului Otoman, ţinând Turcia departe de integrarea (oricum s-ar fi realizat ea) în Europa. Lucrurile s-au schimbat după Primul Război Mondial, care a dus și la prăbușirea Imperiului Otoman. Traiectoria seculară și liberală adoptată de Turcia, devenită republică sub Kemal Atatürk, a făcut ca această întrebare să devină plauzibilă. O asemenea determinare pentru democraţie (fie și cu ocazionalele puciuri și probleme interne) avea să facă din Turcia un exemplu în lumea musulmană. Turcia trebuia să împace islamul cu democraţia și să le arate atât musulmanilor, cât și creștinilor că un stat musulman modern poate exista și funcţiona bine într-o lume globalizată, bazată pe capitalism. Apoi a venit noaptea de 15-16 iulie 2016.
În timp ce încă eram sub emoţiile atentatului de la Nisa, la Istanbul și la Ankara o parte din armata turcă a ieșit cu tancuri pe străzi pentru a răsturna regimul președintelui Erdoğan. Pentru cei care au urmărit istoria acestui spaţiu geografic, puciul nu a venit ca o surpriză, nefiind nici primul și probabil nici ultimul din istoria modernă a Turciei. Până la urmă, Atatürk însuși a lăsat armatei rolul de păzitor al statului secular împotriva oricăror influenţe islamice pe care ar încerca să le reintroducă liderul de stat, în acest caz președintele Erdoğan.
Surprizele au venit mai degrabă odată cu acţiunile ulterioare ale președintelui, supravieţuitor al puciului ratat. Punând lovitura de stat pe seama fostului aliat politic, autoexilat de mulţi ani în SUA, Fethullah Gülen, Erdoğan a procedat rapid la o epurare a tuturor instituţiilor statului de susţinători, unii reali, alţii închipuiţi, ai lui Gülen. Conform informaţiilor comunicate de către ministrul turc al justiţiei, la data de 9 august 16.000 de persoane se aflau încă după gratii, 6.000 erau reţinute în curs de clarificare, iar alte aproape 8.000 erau anchetate în stare de libertate. Mai mult, aproximativ 50.000 de militari, poliţişti, academicieni, profesori universitari, medici, judecători, procurori, funcţionari publici, precum şi jurnalişti au fost concediaţi după tentativa de puci.
Fie că a știut de puci, fie că nu, Erdoğan însuși este autorul unei lovituri de stat, care a început lent cu discursuri despre cum femeile musulmane trebuie să nască cel puţin trei copii și să poarte hijab și care se va finaliza cu schimbarea constituţiei în vederea permiterii unei președinţii executive.
Pentru că aplecarea lui Gülen, un susţinător avid al democraţiei și al islamului moderat, a fost întotdeauna spre justiţie, educaţie și muncă umanitară, Erdoğan a decis să închidă peste 15 universităţi, 1.000 de școli private, 1.200 de fundaţii caritabile, 35 de instituţii medicale și peste 100 de instituţii media, care ar fi avut legături cu Gülen. În maximum două săptămâni, Erdoğan a scăpat de toţi cei care l-ar fi putut incomoda cumva. Reţinerea rapidă a tuturor acestor persoane i-a făcut pe responsabili UE de top să declare că, cel mai probabil, guvernul turc avea pregătită o listă, pentru care aștepta momentul oportun. Ba chiar, în lipsa unor informaţii clare despre autorii puciului, unii analiști au înaintat scenariul în care Erdoğan ar fi știut de puci și l-ar fi lăsat să se desfășoare tocmai pentru a-și putea realiza planurile. „Această lovitură de stat este un dar de la Dumnezeu”, a declarat chiar președintele pe 15 iulie dimineaţa, după ce a ieșit în mijlocul a mii de susţinători civili, pe care îi chemase în stradă să apere cu mâinile goale democraţia împotriva tancurilor armatei. Peste 240 de civili și-au pierdut viaţa.
Fie că a știut de puci, fie că nu, Erdoğan însuși este autorul unei lovituri de stat, care a început lent cu discursuri despre cum femeile musulmane trebuie să nască cel puţin trei copii și să poarte hijab și care se va finaliza cu schimbarea constituţiei în vederea permiterii unei președinţii executive. Schimbarea a fost precipitată de lovitura de stat, care s-a terminat într-o unitate politică nesperată în Turcia. Lucrurile nu ar fi stat așa dacă Erdoğan nu ar fi avut populaţia de partea lui, o populaţie care, chemată să apere ţara, și-a făcut partea și chiar mai mult, umilind soldaţii care s-au predat.
Este greu de spus dacă turcii au apărat democraţia sau pe Erdoğan și întoarcerea islamului în politică. Președintele a strâns mulţimi de cel puţin un milion de oameni, dintre care unii purtau pancarte pe care scria: „Erdoğan, ești un dar de la Dumnezeu” sau „Spune-ne să murim și murim!” Nu se poate ști câţi au venit plătiţi, câţi au venit infiltraţi, câţi au venit crezând în democraţie sau în președinte. Totuși faptul că aceste mitinguri au fost organizate în numele „democraţiei și martirilor”, iar discursul președintelui s-a învârtit în jurul ideii de răzbunare pentru democraţie, arată că președintele joacă cartea promovării democraţiei. În final, aceste mitinguri au rezultat în validarea sa și a ideii că mulţimea este cea care cere reintroducerea pedepsei cu moartea pentru autorii puciului. Iar, dacă mulţimea cere și parlamentul votează, președintele este obligat să promulge legea.
Factorii care au dus la situaţia în care democraţia este deopotrivă apărată și anulată în Turcia sunt complicaţi și nu complet înţeleși. Se poate ca politicile seculariste ale lui Atatürk să fi fost atât de drastice, încât acum, la mai multe decenii distanţă, Turcia să sufere un recul. De fapt, Erdoğan a crescut într-un climat în care conservatorii credeau că politicile lui Atatürk umilesc ţara și practic aruncă la gunoi tot trecutul și civilizaţia acesteia. Prin urmare, presiunea societală a dus la nașterea unor școli „underground”, unde se preda islamul, făcându-se apel la comemorarea trecutului glorios al Imperiului Otoman, scrie Aydoğan Vatandaş în cartea Hungry for Power.
Erdoğan a urcat la putere tocmai prin împăcarea nevoilor generaţiei în care a crescut, și care își dorește un calif, cu nevoile unei ţări așezate pe un drum democratic. Reformator al unui partid care a fost interzis pentru poziţiile islamiste, Erdoğan și-a promovat partidul, AKP, ca fiind cel ce va integra Turcia în Europa, punând astfel capăt unei lungi tranziţii politice. Deși intenţiile reale ale lui Erdoğan au mai răsărit pe alocuri, ca în 2003, când, ca primar al Istanbulului, a fost trimis la închisoare pentru incitarea la ură religioasă în cadrul unei manifestaţii, dr. Reiner Hermann, autorul cărţii Where is Turkey headed? (Încotro se îndreaptă Turcia?), spune că în 2007, când a publicat cartea, AKP era văzut ca un partid reformator care luptă pentru democraţie. „Kemaliștii avertizaseră că Erdoğan va transforma Turcia într-un stat islamic în final. Niciodată nu mi s-a părut credibil”[1], spune Hermann, intervievat de Vatandaș.
Erdoğan a urcat la putere tocmai prin împăcarea nevoilor generaţiei în care a crescut, și care își dorește un calif, cu nevoile unei ţări așezate pe un drum democratic.
Derapajul AKP s-ar putea să nu fi fost evident pentru turci, fiindcă societatea era în schimbare chiar dinainte de înfiinţarea partidului. Sondajele arată că societatea turcă a devenit treptat mai conservatoare în valorile sociale, mai religioasă în orientare și mai înclinată spre dreapta în privinţa politicii, încă din anii 1990.[2] Pe de altă parte, AKP nu ar fi obţinut sprijinul publicului, dacă Turcia nu ar fi înregistrat un mare progres economic. Studiile realizate pe tema alegerilor generale din 2007 arată că turcii au votat mai întâi din raţiuni pragmatice și raţionale și apoi culturale și religioase.[3] Problema este cum a interpretat partidul votul de încredere acordat.
„Erdoğan este un islamist răbdător care a comparat democraţia cu o cursă cu autobuzul: când îl va duce acolo unde își dorește, va coborî”[4], scrie Vatandaș. Dacă Erdoğan tocmai a coborât din autobuz, s-ar putea ca în doi, trei ani să realizeze că a făcut o greșeală, întrucât baza electoratului care îl susţine este mult mai moderată decât a devenit elita partidului, iar dacă progresul economic nu va fi susţinut, iar aderarea la UE va fi anulată, s-ar putea să se trezească înlăturat de la putere în mod democratic, de popor.
O trădare care poartă semnătura lui Putin
Pentru liderii occidentali, puciul eșuat din Turcia s-a transformat într-o mare problemă, care se adaugă la celelalte – economie în stagnare, bănci în faliment, șomaj și deficite bugetare în creștere, ameninţarea teroristă, criza refugiaţilor și naţionalismul care zguduie încrederea în sistemele politice actuale. Acum, a doua cea mai puternică armată din NATO le transmite tuturor că nu are nevoie nici de Europa, nici de America, ci are opţiuni și va acţiona ţinând cont strict de propriile interese. Turcia de după tentativa de lovitură de stat nu pare să fie Turcia de dinainte, Turcia care se cerea inclusă în Uniunea Europeană, lucru pentru care a aplicat diverse reforme prodemocraţie cerute de Bruxelles, cum ar fi abolirea pedepsei cu moartea. Reintroducerea acesteia înseamnă, teoretic, închiderea dosarului de aderare, au avertizat liderii europeni.
Ca răspuns, ministrul de externe de la Ankara, Mevlut Cavusog, a declarat că turcii nici nu mai vor să facă parte din UE. Conform declaraţiilor sale, venite după întâlnirea președintelui Erdoğan cu Vladimir Putin, două treimi dintre turci vor anularea procesului de aderare, fiindcă Uniunea „a ţinut partea puciștilor”. Aceasta înseamnă că Erdoğan este extrem de iritat pentru că liderii europeni și americani nu l-au susţinut cu subiect și predicat. Aceștia și-au exprimat susţinerea pentru democraţie și pentru un guvern ales democratic, dar, mai mult, au criticat autorităţile pentru epurarea de după. „Aceasta a fost o lovitură extrem de violentă şi de rău intenţionată. Aproape 240 de oameni, în majoritate civili, şi-au pierdut viaţa şi avem în plus peste 2.000 de răniţi, civili, în spitale. Niciunul dintre liderii europeni nu a vizitat Turcia pentru a-şi arăta solidaritatea şi pentru a-şi exprima susţinerea. Aceasta este o problemă. Pentru că, atunci când în Europa are loc un incident, chiar şi la o scară mai mică, vedem o solidaritate puternică şi susţinere”, a declarat Mehmet Simsek, vicepremierul Turciei.
Turcia este într-un proces deschis de restabilire a priorităţilor ce ţin de politica externă, iar liderii occidentali ar trebui să se implice activ în direcţionarea ei pe panta potrivită.
Liderii occidentali au acţionat lipsit de tact și și-au expus resentimentele faţă de liderul de la Ankara, de la care cer, pe de altă parte, să îi protejeze de 2,5 milioane de refugiaţi menţinuţi pe teritoriul Turciei. Cât priveşte Statele Unite, Turcia aşteaptă o decizie de expulzare a lui Fethullah Gülen, ba chiar a mers atât de departe, încât să afirme că SUA nu mai pot fi numite un partener strategic pentru Turcia, că SUA susţin terorismul și că scenariul puciului „a fost scris în străinătate”.
Putin a speculat situaţia și s-a poziţionat ferm de partea Ankarei. Motiv pentru care „Turcia îşi va intensifica relaţiile cu Rusia indiferent de ceea ce cred occidentalii”, a declarat Ümit Yardim, ambasadorul turc în Rusia, spunând că NATO nu are niciun drept să-i dicteze Turciei linia politicii externe. Astfel Rusia i-a propus Turciei să se alăture Rusiei, Chinei și altor ţări din Asia Centrală, într-un fel de frăţie a autocraţilor, adică în Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai şi în Comunitatea Economică Euroasiatică. Este un vis destul de vechi al lui Putin să reușească o alianţă economică de calibrul Uniunii Europene, iar China pare interesată, din moment ce liderii chinezi l-au trimis pe secretarul de stat al ministerului de externe, Zhang Ming, în vizită oficială la Ankara, la doar două săptămâni după puci. Turcia este într-un proces deschis de restabilire a priorităţilor ce ţin de politica externă, iar liderii occidentali ar trebui să se implice activ în direcţionarea ei pe panta potrivită. Din nefericire, pare că doar Putin reușește să facă progrese cu Turcia.
Apropierea dintre cele două ţări era deja în plan din iunie, când Kremlinul a acceptat scuzele oficiale ale președintelui turc pentru doborârea avionului de luptă rusesc, la graniţă cu Siria. În zilele care au urmat acceptării scuzelor, oficiali din cele două ţări au demarat discuţii despre eliminarea sancţiunilor impuse de Rusia după incident, despre aprofundarea relaţiilor economice, reluarea proiectului gazifer Turkish Stream și despre finalizarea centralei nucleare turcești de către compania rusă Rossatom. Pe de o parte, această împăcare este bună, fiindcă nimeni nu și-ar dori un război între Rusia și NATO, provocat de un incident militar între cele două ţări. În plus, o împăcare după un act care în anumite circumstanţe ar putea trece drept act de război ne oferă speranţe că Turcia, deși temperamentală, este în definitiv raţională în relaţiile geopolitice și că o împăcare cu UE și SUA nu ar fi așa de departe. Pe de altă parte, aprofundarea relaţiilor Turciei cu Rusia vine într-un moment în care NATO și Rusia se află într-o cursă a înarmării, iar NATO a recunoscut că nu ar putea apăra regiunea baltică de un atac al Rusiei.
Liderii occidentali au acţionat lipsit de tact și și-au expus resentimentele faţă de liderul de la Ankara, de la care cer, pe de altă parte, să îi protejeze de 2,5 milioane de refugiaţi menţinuţi pe teritoriul Turciei. Putin a speculat situaţia și s-a poziţionat ferm de partea Ankarei. Motiv pentru care „Turcia îşi va intensifica relaţiile cu Rusia indiferent de ceea ce cred occidentalii”, a declarat Ümit Yardim, ambasadorul turc în Rusia, spunând că NATO nu are niciun drept să-i dicteze Turciei linia politicii externe.
Dacă ar izbucni un război între NATO și Rusia, cea din urmă nu ar avea capacitatea economică să câștige, motiv pentru care „visul lui Putin este să destrame Alianţa, iar Turcia este una dintre verigile slabe”, spune Michael Reynolds, profesor de istorie otomană și rusă la Universitatea Princeton. Turcia este importantă pentru Rusia, pentru că în momentul de faţă deţine două avantaje importante cu care poate face presiune asupra UE. Unul îl constituie cei 2,5 milioane de refugiaţi sirieni, pe care îi poate trimite spre Europa, ceea ce ar putea arunca continentul în război, iar al doilea îl constituie cei peste trei milioane de turci din Germania, care, cu puţin efort propagandistic, ar putea destabiliza ţara. Deja turcii germani s-au organizat într-un miting la Köln, după puci, iar faptul că autorităţile germane nu au autorizat transmiterea unui mesaj video în direct al lui Erdoğan către susţinătorii săi a înrăutăţit şi mai mult relaţiile turco-germane. Rusia poate deveni foarte inventivă în găsirea de metode prin care să poată determina Germania, și astfel UE să renunţe la sancţiunile economice împotriva sa. Deja Rusia duce un efort propagandistic important în Europa, susţinând partidele naţionaliste, într-un efort de a rupe șubreda unitate europeană, iar o alianţă cu Turcia cu siguranţă nu ar dăuna. De altfel, la nivel politic, se așteaptă o armonizare a poziţiilor turce și ruse pe subiectele Ucraina și Siria, dar și Marea Neagră, unde Turcia trebuia să fie într-un parteneriat strategic cu România în susţinerea ideii de creare a unei flote multinaţionale a NATO pentru descurajarea Rusiei.
Cu toate acestea, destui experţi sunt de părere că istoria de 60 de ani în care Turcia a făcut parte din NATO va fi o ancoră solidă care să tempereze aventura lui Erdoğan cu Putin. Și, chiar dacă ambele ţări sunt pătrunse momentan de un sentiment de dispreţ faţă de occidentali, istoria tulbure și belicoasă dintre ele nu este un liant pentru o relaţie de lungă durată. Erdoğan trebuie să fie conștient că nu poate avea încredere în Putin, iar pentru președintele de la Kremlin se va dovedi o aventură nu tocmai plăcută să aibă de-a face cu cineva care are același stil politic cu el. Pe de altă parte, mass-media mai scrie că, în privat, oficialii turci insistă pe ideea că relaţiile dintre Ankara și Washington au fost deja testate de mai multe ori, au supravieţuit și sunt mai puternice. Turcia ar putea să rupă abrupt aceste relaţii anulând acordul cu privire la prezenţa trupelor americane în baza militară de la Incirlik, de unde se lansează atacuri aeriene împotriva grupării teroriste Stat Islamic, dar nimeni nu se așteaptă la mișcări atât de drastice.
În momentul de faţă, Turcia are mulţi ași în mânecă și își permite să joace la două capete pentru a obţine maximum de beneficii. Un astfel de beneficiu vine din faptul că UE s-a obligat să elimine sistemul de vize pentru turci, conform înţelegerii făcute pe problema refugiaţilor, care este independentă de disensiunea legată de reintroducerea pedepsei cu moartea. Americanii sunt la rândul lor presaţi să joace după cum cântă muzica turcească, dacă vor ca Turcia și Rusia să nu bată palma cu privire la Siria sau dacă își doresc ca Turcia și Iranul să nu își împartă Orientul Mijlociu. Președintele turc deja a anunţat după puci că este pregătit să refacă pacea în regiune împreună cu Iranul şi Rusia, ceea ce înseamnă pentru SUA scoaterea din soluţia pentru Siria și o pierdere colosală de imagine și de control în Orientul Mijlociu. Pe termen lung, singura putere capabilă să contrabalanseze influenţa Iranului în regiune este Turcia, care are a șaptea economie din lume și prima din Orientul Mijlociu, precum și cea mai puternică armată din regiune. De asemenea, dacă lumea caută un campion împotriva Iranului șiit, Turcia sunnită este cel mai sigur pariu. „În următorii zece ani, Statele Unite trebuie să se asigure că Turcia nu devine ostilă intereselor americane și că Turcia și Iranul nu formează o alianţă pentru dominarea sau împărţirea lumii arabe”[5], scrie George Friedman, fondatorul companiei de forecast geopolitic Stratfor. Deși cartea sa The Next Decade (Următoarea decadă) a fost bestseller, se pare că liderii politici nu au auzit de ea.
Poate autocraţia să supravieţuiască?
În articolul intitulat „Malignant Nationalism” (Naţionalism malign), prezentat de dr. Maria Chang la o conferinţă despre naţionalism în Asia, autoarea explică faptul că naţionalismul malign începe cu o traumă colectivă, cum ar fi o criză economică, subjugarea de către o altă naţiune sau pierderea unui război major.[6] Aceasta duce la un sentiment de nesiguranţă și la o identitate colectivă slabă. Pentru a evita de a gândi individual și renașterea traumelor istorice provocate de căutarea identităţii, naţionalismul malign funcţionează ca „un salt într-o fantezie colectivă”, o identitate grandioasă care acţionează ca mecanism de compensare a ceea ce s-a pierdut. Colectivul, incapabil de a empatiza cu alţii, devine din ce în ce mai agresiv și distructiv.
Există totuși astăzi sentimentul că autocraţiile, cum sunt Rusia, China și Turcia, sunt mai eficiente, au lideri mai capabili și își realizează mai bine interesele, pe când o organizaţie precum Uniunea Europeană este tratată cu dispreţ de o parte a publicului.
Turcia și Rusia, foste puteri de calibru imperial, împărtășesc astfel ceea ce se mai cheamă și „sindromul Lucifer”. Istoricul Armand Goșu subliniază alte asemănări între cele două puteri: sunt două regimuri semiautocratice în care sistemele politice, economice formează un amestec de practici autoritare, cu imitarea instituţiilor democratice, golite de conţinut. Practicile pe care le urmează sunt și ele în mare parte identice: retorică populistă, cu accente naţionaliste; controlarea mass-mediei; propagandă agresivă; provocarea de tensiuni și de conflicte militare cu vecinii; exagerare a unor situaţii extraordinare și ameninţări teroriste; retorică antioccidentală, mai ales antiamericană, în ciuda faptului că Turcia este membră NATO.
Există totuși astăzi sentimentul că autocraţiile, cum sunt Rusia, China și Turcia, sunt mai eficiente, au lideri mai capabili și își realizează mai bine interesele, pe când o organizaţie precum Uniunea Europeană este tratată cu dispreţ de o parte a publicului. Se uită însă că UE „nu e nici un imperiu, ca Rusia, nici măcar un stat și că armonizarea a 28 (27) de pachete de interese, spre a nu mai vorbi despre grupuri politice distincte, e o sarcină cu adevărat herculeană, în comparaţie cu care rezultatele deja obţinute ar putea fi considerate remarcabil de bune”, explică istoricul Andrei Cornea. Dacă autocraţiile par să funcţioneze mai bine este pentru că victoriile liderilor lor, pe care unii le admiră, iar alţii le invidiază, se datorează închisorilor și plutoanelor de execuţie, nu geniului politic, mai spune Cornea.
George Friedman explică de unde ni se trage de fapt dispreţul faţă de liderii democratici „clasici”. Cea mai importantă consecinţă a crizei financiare globale a fost delegitimarea autorităţii elitelor financiare, văzute în splendoarea corupţiei și incompetenţei lor. Elitele politice care au intervenit să stabilizeze situaţia au fost și ele delegitimate de eșecul lor colosal. Astfel criza financiară globală a fost dublată de o criză politică în care publicul elector al marilor ţări nu mai are încredere în elitele politice, explică Friedman.[7]
Singura adevărată ameninţare pentru supravieţuirea democraţiei suntem noi, cei care, cu puterea de vot în mână, ne mișcăm determinaţi de propaganda naţionalistă, de frică și de neîncredere în instituţiile care ne guvernează, avertizează Fukuyama.[22] În noi stă puterea de a impune democraţia autentică și în noi stă puterea de a o înlocui cu o „frăţie a autocraţilor”.
La 27 de ani de la momentul în care istoricul Francis Fukuyama a scris eseul „Sfâșitul istoriei”, care a stat apoi la baza cărţii cu același nume, în care susţinea că lumea se îndreaptă inevitabil spre un triumf al democraţiei și al liberalismului, democraţiile occidentale sunt în confuzie. Este un moment oportun și interesant pentru a vedea cum își reevaluează istoricul teoria. Într-o lume bântuită de frici și de avertizări de tot felul, Fukuyama declara pentru cotidianul La Repubblica că nu trăim în cea mai urâtă perioadă a istoriei. El crede încă în democraţie și crede în islamul moderat, așa cum îl vede în Indonezia sau în Malaysia, nu în Turcia. „Nu cred într-o ciocnire a civilizaţiilor, nu cred într-un război al culturilor. Până și falia dintre șiiţi și sunniţi are motivaţii mai degrabă ideologice și strategice decât culturale. Nu sunt un clarvăzător, dar cred că viitorul omenirii nu e nici într-un stat islamic, nici într-un sistem de stat antiliberal, precum China sau Rusia. Democraţia autentică se va impune în cele din urmă”, spune Fukuyama, care este în continuare unul dintre cei mai optimiști gânditori politici de azi.
În final, cu toţii suntem la fel, nu ne putem îmbrăca cu tancuri și nu putem mânca gloanţe. Totul trece prin stomac, inclusiv politica. Exemplul Chinei, Rusiei, Turciei, dublat de lipsa de încredere a europenilor în liderii lor după criza financiară, arată că, atunci când economia merge, suntem capabili să acceptăm orice fel de conducere. Dar atunci când economia nu mai merge, suntem capabili să riscăm orice fel de soluţii politice pentru a o face să meargă din nou. Când spune că democraţia autentică se va impune, Fukuyama nu vrea în niciun caz să transmită mesajul că putem sta liniștiţi, impasibili la ce se întâmplă în jurul nostru, pentru că vreo forţă exterioară va impune democraţia asupra lumii. Nicidecum. Singura adevărată ameninţare pentru supravieţuirea democraţiei suntem noi, cei care, cu puterea de vot în mână, ne mișcăm determinaţi de propaganda naţionalistă, de frică și de neîncredere în instituţiile care ne guvernează, avertizează Fukuyama. În noi stă puterea de a impune democraţia autentică și în noi stă puterea de a o înlocui cu o „frăţie a autocraţilor”.
