Kate Spade și Anthony Bourdain. Un designer de modă și un chef/om de televiziune. Doi oameni faimoși, înstăriţi, care la vârsta de 55 și, respectiv, 61 de ani au hotărât să își ia viaţa, ambii luna trecută. Două cazuri care au șocat opinia publică și ne-au readus aminte că nu există multe garanţii împotriva suferinţei sufletești, nici faima, nici banii și nici măcar anii înţelepţiţi de vreme.

Șocul a fost pe măsura diferenţei dintre personalităţile celor doi. Prin popularizarea culturilor culinare din toată lumea, Bourdain și-a făcut un ţel în viaţă să spargă orice bariere culturale, distanţe sau norme care ţin oamenii departe unii de alţii. Bourdain mânca și discuta cu președintele Obama la o masă micuţă din Hanoi la fel de lejer și autentic cum discuta cu orice bătrânel de pe marginea drumului care vindea pește. Dragostea lui pentru aventură, prieteni și povești inspiraţionale remarcabile l-a făcut mai faimos decât curiozităţile sale culinare. „Ne-a făcut să ne temem mai puţin de necunoscut”, avea să spună fostul președinte american despre el. Bourdain părea un om cu adevărat eliberat, care nu era în căutarea fericirii, ci care era posedat de fericire. Însă s-a spânzurat, având un raport toxicologic perfect curat, în mijlocul filmărilor pentru celebra sa emisiune de pe CNN, Parts Unknown.

Spade, pe de altă parte, este considerată a fi reprezentarea vie a esteticii clasice, neafectată de emoţii și trenduri, neexperimentală, dar accesibilă oamenilor de rând prin logica creaţiei. Spade nu a căutat niciodată ca munca ei să fie avangardistă, ci mai degrabă să coboare stilul de „lady” din sferele înalte în care se învârtea, cu alegeri simple, feminine și logice pentru consumatori. În cultura fashion care promova estetica sobră și provocatoare a unei dependente de heroină chic (imaginea unui femei anorexice, palide, cu mult negru pe la ochi), Spade și-a făcut apariţia în așa fel încât s-a spus că „brandul ei era ca o rază de soare, o antiteză la pesimism, un răspuns plin de optimism și fericire la snobismul din industrie”. Brandul Kate Spate a captat o legiune de fani care până astăzi sunt atrași de estetica simplă și nemuritoare a creaţiilor sale. Însă, pentru o pionieră a logicii pozitive în modă, viaţa lui Kate s-a încheiat tragic, tot la capătul unei funii.

Realitatea bate filmul. Cel pe care îl proiectăm singuri despre viaţa noastră, în special în era digitală de astăzi. Sinuciderile lui Spade și Bourdain sau a cântăreţilor Chris Cornell (52 de ani) și Chester Bennington (41 de ani), sau a și mai adoraţilor Whitney Houston (48 de ani) și Robin Williams (63 de ani), ca să menţionez doar câteva cazuri celebre într-o mare de alte cazuri necunoscute publicului, ne aduc aminte că, deși astăzi se zice că 40 e noul 30, iar 50 e noul 40, studiile care arată că perioada de vârstă cuprinsă între 40 și 60 de ani este perioada de viaţă cea mai marcată de nefericire încă au dreptate.

Realitatea este departe și de poveștile pe care căutăm să ni le spunem despre cazurile de suicid – că un asemenea gest este strict legat de naivitate, de imaturitate și de crize emoţionale exagerate, care deseori capătă o nuanţă romantică, în timp ce înaintarea în vârstă înrădăcinează în om opusul, adică o maturitate șlefuită în focurile vieţii, marcată de înţelepciunea unei Vitoria Lipan, de pasiunile înalte ale călugărilor de pe Meteora și de emoţiile calme și calde ale „bunicului” lui Delavrancea. „Faptul că percepem suicidul ca pe o problemă a tineretului ne permite să ne spunem nouă înșine o poveste simplificată, în care disperarea este o criză personală trecătoare, și nu o condiţie endemică”, punctează Mark Brown, fost redactor-șef al revistei pentru sănătate mintală One in Four.

De fapt, persoanele de vârstă mijlocie se confruntă cu aceleași schimbări economice și sociale ca tinerii, adesea în situaţii în care nu mai există multe șanse de schimbare în bine pe viitor. Iar rezultatul este tulburător – în mai multe ţări dezvoltate, cea mai rapidă creștere procentuală a sinuciderilor se înregistrează în grupa de vârstă 45-65 de ani. Dintr-un punct de vedere, acest trend nu pare să aibă prea mult sens. Deja la această vârstă, o persoană este bine stabilită pe o carieră, într-o relaţie, este proprietară peste bunurile esenţiale în viaţă – casă, mașină –, iar mulţi au scăpat deja de poverile principale ale creșterii unui copil. De ce deci, dintre toate grupele de vârstă, tocmai această grupă este atât de lipsită de speranţă?

Factorul comun

Cauzele sunt complexe și diverse, neexistând un consens printre specialiști la acest moment. Unii pun creșterea numărului total de sinucideri pe seama înmulţirii cazurilor de depresie, deși cel mai recent raport al Centrului pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC), din SUA, arată că majoritatea sinucigașilor nu fuseseră vreodată înregistraţi ca având vreo suferinţă psihică. Alţii spun că dependenţa de opioide, o problemă endemică în SUA, ar fi de vină, fiindcă declanșează mecanisme de autosabotare și autodistrugere în om. O altă problemă amintită este accesul liber la instrumentele necesare suicidului, adică la arme letale, având în vedere că bărbaţii, mai mult decât femeile, recurg la astfel de gesturi, iar majoritatea folosesc arme (50% din toate cazurile implică o armă).

Unii specialiști se tem că pur și simplu suicidul devine mai acceptabil din punct de vedere moral. „Este o idee greu de testat, dar este posibil”, crede sociologul Julie Phillips. De fapt, această idee este deja validată în ultimul studiu al Institutului de Cercetare Gallup privind starea morală a societăţii americane, în care se observă o creștere ușoară, dar constantă în ultimii 15 ani a numărului de persoane care consideră suicidul acceptabil din punct de vedere moral. Nu lipsesc din listă nici menţiunile despre starea de divizare și anxietate care a cuprins societatea americană, psihologii mărturisind că au tot mai mulţi pacienţi care doresc să discute despre politica naţională în timpul terapiei.

Toate aceste idei fac referire la societatea americană, însă problema nu este izolată acolo. Și în alte ţări dezvoltate se observă o creștere a numărului de sinucideri în rândul persoanelor trecute de 40 de ani. Marea Britanie, Irlanda și Australia, de exemplu, toate raportează creșteri procentuale record în rândul sinuciderilor la a doua tinereţe. Un factor principal comun acestor ţări și subliniat atât în raportul CDC despre SUA, cât și în studii independente din celelalte ţări este disoluţia relaţiilor intime, în special a căsătoriei.

Deși astăzi se zice că 40 e noul 30, iar 50 e noul 40, studiile care arată că perioada de vârstă cuprinsă între 40 și 60 de ani este perioada de viaţă cea mai marcată de nefericire încă au dreptate.

Chiar un raport al Institutului Australian pentru Cercetarea și Prevenirea Suicidului arată că destrămarea relaţiilor „este esenţială pentru înţelegerea procesului suicidal la bărbaţii australieni”, cu referire la grupul de vârstă 30-58 de ani. Institutul Australian pentru Studierea Familiei arată că riscul de a divorţa după 20 de ani de căsnicie s-a dublat într-o singură generaţie. Iar, dacă în 1971, media de vârstă pentru divorţ era de 38 de ani la bărbaţi, în 40 de ani a ajuns să fie de 45 de ani la bărbaţi. Și datele Centrului de Cercetare Pew arată că, printre adulţii americani trecuţi de 50 de ani, rata divorţurilor s-a dublat din anii 1990. Dintre toţi adulţii din această grupă de vârstă care au divorţat în 2015, 48% erau la a doua căsătorie, iar 34% fuseseră căsătoriţi deja de cel puţin 30 de ani când au luat decizia să se despartă.

Aceste concluzii nu sunt neapărat noi. Încă din 1998, Pierre Baume, șeful Institutului Australian pentru Cercetarea și Prevenirea Suicidului, a realizat un studiu pe 4.000 de cazuri de suicid, arătând că 70% dintre ele au fost cauzate de divorţuri și despărţiri. Faptul că și în Marea Britanie media de vârstă pentru divorţ este în prezent fixată tot la 45 de ani pentru bărbaţi întărește concluzia.

Disoluţia căsătoriilor

O serie de factori duc la decizia de divorţ la vârste înaintate. Multe cupluri care se hotărăsc să divorţeze vorbesc despre faptul că la un moment dat și-au dat seama că mariajul lor s-a atrofiat. De cele mai multe ori, aceste concluzii sunt direct legate de maturizarea copiilor. Părăsirea căminului părintesc de către copiii care merg la facultate determină o reevaluare de către părinţi a calităţii vieţii și a relaţiei dintre ei. Iar în cazul cuplurilor cu sarcini târzii, criza de identitate din adolescenţă a copiilor poate surveni la o vârstă la care și părinţii pot trece printr-o criză de identitate generată de menopauză și andropauză și de realizarea faptului că se apropie de finalul vieţii. Oricare ar fi mecanismele de declanșare, reevaluarea vieţii și a căsniciei pare imposibil de ratat.

Iar concluzia multor soţii este că preferă să divorţeze – 70% dintre divorţurile care au loc în Statele Unite sunt iniţiate de femei. Ceea ce nu înseamnă că bărbaţii nu sunt și ei deziluzionaţi, ci doar înseamnă că femeile sunt cele care fac pasul decisiv. Iar aici își spun cuvântul schimbările sociale, care le oferă femeilor mai multă independenţă financiară, multe dintre ele încă muncind și putând să se întreţină când decid să divorţeze, dar și libertatea de a evolua departe de o relaţie care le ţine pe loc. Femeile astăzi au mai multe așteptări de la viaţa lor emoţională decât în trecut, explică sociologii, iar în același timp speranţa de viaţă a crescut foarte mult. „Dacă ai 50 de ani, ai putea să trăiești lejer încă 30. O mare parte dintre căsnicii nu sunt grav de oribile, dar pur și simplu nu mai sunt satisfăcătoare și atunci te întrebi dacă chiar mai vrei să îţi petreci 30 de ani așa”, explică profesoara de psihologie Pepper Schwartz.

De cele mai multe ori, decizia de a divorţa la o asemenea vârstă nu este una impulsivă, iar aceia care fac acest pas cred în „binele mai mare”, în redobândirea libertăţii și a controlului asupra propriei vieţi și în repornirea motoarelor dezvoltării personale. Multe femei mărturisesc că sunt pur și simplu obosite după ce au dat foarte mult de la ele pentru binele familiei, în mod dezechilibrat faţă de partener, pe care nu l-au perceput ca fiind prea colaborant. În același timp, bărbaţii se simt obosiţi de a fi muncit toată viaţa pentru a-și sprijini financiar soţiile, care poate că nu îi apreciază destul, și copiii, care poate nu îi respectă pe cât de mult și-ar dori. Ideea că „acum este timpul meu și, dacă nu profit acum, nu o voi face niciodată” rezonează cu ambele sexe în căutarea redescoperirii sinelui, în circumstanţele în care ambii reclamă un gol emoţional în relaţie, care lasă loc unor replici de genul: „Nu mă vede, nici măcar nu mă cunoaște cu adevărat, nu știe cine sunt.”

Multe persoane nu își doresc cu adevărat să se schimbe, ci speră ca noile circumstanţe în care se pun, și mai ales noile persoane care ar putea lua rolul vechilor parteneri, să le reaprindă pasiunea pentru viaţă.

Comunicarea deschisă, respectuoasă și constantă este baza intimităţii în orice cuplu, iar atunci când ea lipsește, de cele mai multe ori fiind întreruptă de apariţia unui copil în căsnicie, care ocupă foarte mult timp și crește nivelul de stres, poate determina asemenea impasuri de insatisfacţie totală faţă de partener și de relaţie în general, încât divorţul să pară cea mai bună variantă. Iar unele femei văd în asta și un exemplu pozitiv pentru copii – „Ce le arăţi cu adevărat copiilor tăi este că stai de frică, de frica de necunoscut, nu pentru că iubești ce ai. Iar eu prefer să le arăt că merită să riști pentru iubire.”

Mai sunt încă și psihologi care își avertizează clienţii ca, înainte să renunţe la căsătorie din cauza rutinei, a plictiselii, a lipsei de viaţă și conexiune cu celălalt, să se uite bine în oglindă. „Dacă se uită înapoi la tine o persoană plictisitoare, s-ar putea ca tu să fii problema”, spune psihologul și autorul Steve Siebold. Dacă acesta este cazul, nu este nevoie să te descotorosești de persoana pe care ai iubit-o atâţia ani, ca să redevii o persoană plină de viaţă, spune el. Lucrurile pe care le-ai face de unul singur ca să readuci entuziasmul și emoţiile pozitive în viaţa ta, cum ar fi să faci o afacere dintr-un hobby, să călătorești într-un loc unde ţi-ai dorit dintotdeauna, să înveţi o limbă nouă și să te apuci de un sport, se pot face în doi.

Problema este că multe persoane nu își doresc cu adevărat să se schimbe, ci speră ca noile circumstanţe în care se pun, și mai ales noile persoane care ar putea lua rolul vechilor parteneri, să le reaprindă pasiunea pentru viaţă. Această mentalitate nu face decât să hrănească un tipar de codependenţă de alte persoane, care trebuie înlocuite periodic pentru a menţine cheful de viaţă ridicat. Acest tip de comportament este considerat acum ca parte dintr-un proces normal de evoluţie a caracterului și a personalităţii, făcut popular și prin cărţi precum cea a lui Elizabeth Gilbert, Mănâncă, roagă-te, iubește. Din păcate, tendinţa aceasta nu face decât să introducă tiparul consumerist de pe piaţa comercială în relaţiile dintre oameni, care devin un fel de bunuri ce servesc unor scopuri precise.

Sunt bărbaţii mai afectaţi?

Dezbinarea unei căsnicii nu este un eveniment banal. Este un eveniment major în viaţa oricărui om și care implică un anumit nivel de traumă pentru toţi cei implicaţi, în mod special pentru cei doi soţi. Refacerea după un asemenea eveniment diferă de la bărbaţi la femei, lucru care poate explica de ce numărul de sinucideri printre bărbaţi este mult mai ridicat ca la femei, lucru care s-a păstrat constant de-a lungul timpului și de-a lungul diferenţelor geografice.

Nu este vorba doar de faptul că bărbaţii sunt mai impulsivi ca femeile sau că metodele lor de suicid au mai mult succes – arme versus pastile –, deși acești factori își aduc contribuţia lor la acest decalaj. Studiile considerate a fi cele mai relevante pentru cuplurile heterosexuale, realizate de cercetătorii de la Universitatea din Binghamton, care au studiat cupluri din 96 de ţări, arată că, deși femeile suferă cel mai mult emoţional imediat după despărţire, bărbaţii suferă mai mult pe termen lung și nu reușesc să treacă niciodată complet peste eveniment.

Studii care au testat această teorie au avut rezultate similare. În cel mai bun caz, cercetători americani care au analizat 2.000 de persoane timp de nouă ani au observat un nivel crescut de extrovertire și deschidere spre experienţe noi la femeile divorţate – efect pe care l-au pus pe seama ideii de eliberare a femeilor din relaţie –, și un nivel scăzut de extrovertire la bărbaţi, care erau și mult mai instabili emoţional. În cel mai rău caz, cercetători germani au observat pe un eșantion de 500 de persoane că, la 12 ani după divorţ, atât femeile, cât și bărbaţii afișau un nivel mai scăzut de extrovertire decât înainte de divorţ, rezultat pe care l-au pus pe seama pierderii prietenilor și relaţiilor din timpul căsniciei. În orice caz, bărbaţii o duc mai tot timpul rău după divorţ.

Deși femeile suferă cel mai mult emoţional imediat după despărţire, bărbaţii suferă mai mult pe termen lung și nu reușesc să treacă niciodată complet peste eveniment.

Sunt câteva motive care determină acest trend și care se regăsesc în majoritatea studiilor din domeniu. Dacă, în timpul căsniciei, bărbaţii sunt încurajaţi de către soţiile lor să aibă un stil de viaţă cât mai sănătos, să își facă obiceiuri sănătoase și să meargă la controale medicale, după despărţire mulţi au tendinţa de a se întoarce la vechile obiceiuri, ca parte dintr-un efort de a-și redescoperi vechiul eu, dar și ca parte dintr-un efort de a-și amorţi sentimentele negative. Multiple studii au arătat de-a lungul timpului că o căsătorie acţionează ca o barieră de protecţie împotriva morţii premature, în special în cazul bărbaţilor. Cel mai recent, un metastudiu care a analizat datele a mai mult de două milioane de oameni din toată lumea, a dus la concluzia că persoanele care nu au fost niciodată căsătorite sau care au divorţat sau au devenit văduve au un procent de risc de a dezvolta boli cardiovasculare cu 42% mai mare faţă de persoanele căsătorite. Divorţul în special a fost asociat cu o creștere de 33% a riscului de deces din cauza bolilor coronariene și cu o dublare a riscului de deces în urma unui atac cerebral, comparativ cu persoanele căsătorite.

Un alt motiv pentru care femeile se descurcă mai bine pe termen lung este dat de faptul că tind să aibă reţele de suport, adică de prieteni, mult mai extinse decât bărbaţii. Într-un studiu care a rugat cuplurile să spună cui i s-ar destăinui prima dată în caz de depresie, 71% dintre bărbaţi și-au ales soţiile, pe când doar 39% dintre femei și-au ales soţii.Rolul prietenilor în viaţa adulţilor, deși extrem de important, este cel mai adesea subestimat. O metaanaliză care a cuprins date despre mai bine de 300.000 de persoane arată cum persoanele înconjurate de prieteni „și-au crescut șansele de supravieţuire cu 50% în intervalul de șapte ani în care au fost monitorizate. Adică au reușit să bifeze beneficii similare cu cele oferite de renunţarea la fumat”,scrie Carmen Lăiu în articolul De ce ne pierdem prietenii?

De aceea, sfatul psihologilor pentru bărbaţii divorţaţi este să nu se grăbească neapărat să intre într-o nouă relaţie în care să depindă de simpatia noii partenere, ci să treacă peste imaginea masculului conservator care trebuie să le îndure brav pe toate și să se deschidă în faţa cuiva, prieten sau terapeut. Sistemul de sprijin care se bazează pe o singură persoană este la fel de riscant ca o casă construită pe un singur pilon, avertizează ei.

Cum poţi să ajuţi tu

Fenomenul sinuciderilor în rândul bărbaţilor de vârstă mijlocie „este o criză fără glas”, spun experţii. Bărbaţii în general nu caută ajutor decât în caz de forţă majoră, iar eforturile politicilor publice de prevenire a suicidului se îndreaptă majoritar acolo unde se adună cele mai multe decese, adică în rândul tinerilor și al persoanelor în vârstă.

Faptul că CDC nu a găsit diagnostice de probleme mintale pentru majoritatea persoanelor care s-au sinucis la vârsta mijlocie este mai mult un indicator al faptului că nu se face un screening corect al persoanelor cu astfel de probleme, cred specialiștii. „Pentru ce persoană fără nicio afecţiune mintală suicidul este singura soluţie de a pune capăt unor griji? Suicidul este rezultatul disperării, al pierderii speranţei, al sentimentului că ești o povară pentru ceilalţi. Poate fi un rezultat al unei suferinţe psihice sau al unor circumstanţe vitrege, dar de cele mai multe ori rezultă din ambele. (…) Locul în care ajungi după ce divorţezi, îţi pierzi familia și simţi că nu mai ai niciun viitor este un loc foarte întunecat. Dacă mai adaugi consumul de alcool și un pistol, este o situaţie fatală”, explică Victor Schwartz, medic la o fundaţie pentru prevenţia suicidului. În concluzie, în momentul de faţă „a devenit treaba persoanelor apropiate să aibă grijă de acești bărbaţi și de revenirea lor”, spune Julie Ceren, președinta Asociaţiei Americane de Suicidologie.

Sfaturile oferite de specialiști în acest sens pot suna uneori clișeic, însă, pentru cei care sunt blocaţi în asemenea situaţii și nu știu cum să se mai comporte faţă de persoanele pe care încearcă să le ajute, ele sunt foarte relevante. Ce trebuie reţinut în primul rând este că interacţiunile personale și sociale sunt esenţiale nu doar pentru a oferi sprijin, ci și pentru a putea ţine sub observaţie starea fizică și mintală a persoanei în cauză, astfel încât specialiștii să poată interveni la timp. Iar, dacă după un anumit punct, vei simţi că prezenţa ta nu mai are efect sau nu mai este dorită, totuși nu subestima prezenţa ta. Doar pentru că ești acolo și poţi să îi comunici unei persoane deprimate că înseamnă mult pentru tine este de folos pe termen lung, spune dr. Norman Rosenthal, profesor de psihiatrie. Nu este necesar să fii expert în sfaturi pentru astfel de situaţii cât este de necesar să poţi să asculţi cu empatie. „Treaba ta nu este să îi faci să zâmbească, ci să le recunoști suferinţa”, spune Megan Devine, psihoterapeută. Ba, din contră, dacă vei insista să le înșiri toate motivele pentru care viaţa lor este frumoasă și cum ar trebui să fie recunoscători pentru ea, nu vei reuși decât să îi asiguri de faptul că nu îi înţelegi cu adevărat. Dacă vrei să spui ceva pozitiv, concentrează-te pe ce înseamnă persoana respectivă pentru tine, insistă Rosenthal.

De cele mai multe ori, oamenii ies din depresie și orice specialist te va asigura de acest lucru. Doar că e nevoie de timp și de răbdare și de acel tip de iubire din lipsa căruia unii au ajuns în acest punct.

De asemenea, experţii vor să aducă aminte că nu este o problemă să întrebi persoana respectivă dacă are gânduri sinucigașe. Este un mit că aceste întrebări pot determina oamenii să se sinucidă. Din contră, mulţi se vor simţi ușuraţi să poată destăinui asta cuiva, explică dr. Jeffrey Borenstein, directorul unei fundaţii pentru cercetarea creierului și a comportamentului. „Este important să știi că întrebarea nu poate determina actul în sine”, iar, dacă răspunsul este pozitiv, trebuie să îţi păstrezi calmul și să ceri detalii, spune și Allen Doederlein, vicepreședinte al Alianţei de Sprijin al Persoanelor cu Tulburare Bipolară și Depresie. Dacă nu este o exagerare și simţi că persoana respectivă nu este în siguranţă, atunci este momentul să iei legătura cu specialiști terapeuţi sau cu specialistul care deja se ocupă de caz, iar, în cel mai grav caz, să suni la Urgenţe. Dacă persoana respectivă nu vrea să consulte un specialist, este bine să cauţi o recomandare din partea unei persoane pe care o cunoaște și o stimează sau care îi este simpatică, să faci aranjamentele necesare și chiar să te oferi să mergeţi împreună la prima consultaţie.

Un alt aspect extrem de important de avut în vedere este să nu îi creezi persoanei respective o dependenţă de tine, ci să pui bariere în limitele bunului-simţ. Oamenii care renunţă complet la sine într-o încercare de a avea grijă de alte persoane pentru timp îndelungat riscă și ei să dezvolte depresii debilitante, pe fondul oboselii fizice și psihice. Dacă se ajunge la asemenea situaţii, acea persoană nu mai este bună de nimic, neputând să se ajute nici pe sine. În aceeași ordine de idei, comportamentul abuziv, fie fizic, verbal sau psihologic, nu trebuie tolerat indiferent de situaţia în care se găsește persoana respectivă, însă nici nu trebuie penalizat în mod insensibil și agresiv. O doză sănătoasă de calm și raţiune trebuie să se regăsească mereu în conversaţiile cu persoane care suferă emoţional.

Nu în ultimul rând, sfatul specialiștilor este să nu îţi pierzi speranţa. Depresia nu este o boală care se rezolvă miraculos și repede, ci este un proces care poate dura ani de zile, cu regrese episodice. Persoanele care suferă de depresie sunt precum pacienţii care au învins cancerul, în sensul că boala poate reveni oricând. Este extrem de greu să stai pe termen lung alături de o persoană care practic nu poate reveni la persoana care era înainte și cu care te-ai împrietenit. De multe ori s-ar putea să pară că acea persoană nu își va mai face apariţia niciodată, iar în unele cazuri grave așa și este. Însă, de cele mai multe ori, oamenii ies din depresie și orice specialist te va asigura de acest lucru. Doar că e nevoie de timp și de răbdare și de acel tip de iubire din lipsa căruia unii au ajuns în acest punct.