Un viitor din care foametea mondială să fi fost complet extirpată părea pe cât de dezirabil, pe atât de tangibil în anul 1974, când Henry Kissinger, fost secretar de stat al Statelor Unite, declara emfatic: „În deceniul următor, niciun copil nu va mai merge flămând la culcare.”[1] După cinci decenii de la enunţarea temerară a acestui obiectiv, foamea încă semnează cu obstinaţie condica zilei pentru sute de milioane de vieţi.

Rebecca este unul dintre miile de copii prinși în cleștele războiului care sfâșie Sudanul de Sud de ani de zile. Și unul dintre milioanele de locuitori înspăimântaţi de atrocităţile la care au fost martori sau despre care au auzit povestindu-se: femei violate și arse de vii, civili executaţi la margine de drum, cadavre pe care nimeni nu le îngroapă și devin prada vulturilor.

Atunci când orășelul lor a devenit scena conflictului dintre forţele guvernamentale și rebeli, Rebecca, familia ei și alţi câţiva locuitori au întreprins o călătorie riscantă spre zonele controlate de rebeli din același trib. Zona de mlaștini din jurul Nilului Alb i-a protejat de soldaţii care îi vânau, dar nu și de un dușman silenţios, dar la fel de perfid – foamea. Rebecca a ajuns la destinaţie, în orașul Thoahnom Payam, însă sora ei nu a supravieţuit înfometării. A rămas în mlaștini, fără un mormânt al ei, doar acoperită cu ierburi de către familie, care cunoaște atât de bine gustul foamei, al fricii și al pierderii.

Foametea din Sudanul de Sud se înscrie în categoria dezastrelor provocate de om, însă are și trăsături distinctive, notează un articol din El Mundo[2]: este folosită ca o armă pentru epurările etnice care însângerează ţara începând cu anul 2013. Guvernul pare mai preocupat să-și regleze conturile cu populaţia ostilă decât să-i asigure acesteia accesul la hrană, blocând calea ajutoarelor umanitare în zonele în care este cea mai mare nevoie de ele. Organizaţiile umanitare sunt doar tolerate de guvernul sudanez – nu au acces în toate zonele ţării, iar voluntarii sunt adesea ţinta atacurilor ucigașe. În același timp, armatei, neplătite de luni bune, îi sunt îngăduite de guvern violurile și jefuirea populaţiei. Iar acesta e doar un act tragic din șirul convulsiilor unui război ce macină ţara de ani buni.

Sudanul de Sud este doar un punct din spectrul larg al foametei care stăpânește multe alte regiuni de conflict și chiar și perimetre pașnice, transmiţându-se ca o infamă moștenire, de la o generaţie la alta.

Harta tăioasă a foametei în 2016

După ce, mai mult de un deceniu, lupta cu foametea părea să fie o poveste de succes, raportul ONU a consemnat modificări semnificative, dar în registru negativ al acestui trend: în 2016, foametea a afectat 11% din populaţia lumii, cu 38 de milioane de oameni mai mult decât în anul precedent. Situaţia s-a înrăutăţit în special în Africa subsahariană, regiunea cu cea mai mare prevalenţă a subnutriţiei, dar și în Asia de Sud-Est și Asia de Vest.[a]

Recrudescenţa insecurităţii alimentare este calificată drept un eșec rușinos, de către Clara Jamart, membră a organizaţiei Oxfam Franţa, care își exprimă temerea că această inversare a tendinţei s-ar putea menţine. Temerile sunt susţinute de prognoza avansată de unii analiști, care se așteaptă ca procentul persoanelor ce se confruntă cu criza alimentară să crească până în 2050, urmare a consecinţelor schimbărilor climatice.[b]

Conform estimărilor FAO, în 2016 aproape 520 de milioane de oameni din Asia, peste 243 de milioane din Africa și Asia și peste 42 de milioane care trăiesc în America Latină și Caraibe au suferit din cauza insecurităţii alimentare.[c]

În privinţa celor 119 ţări evaluate de Indexul Global al Foametei 2017[d], în Republica Centrafricană foametea atinsese un nivel extrem de alarmant, un nivel alarmant – în alte 7 ţări, un nivel grav – în 44 de ţări și un nivel moderat – în 24 de state. Doar 43 de ţări înregistrau un scor scăzut al foametei (jumătate din ele fiind ţări europene sau care aparţin Commonwealth-ului), în timp ce în alte 13 ţări obţinerea datelor fusese imposibilă.

Copiii sunt victimele cele mai neajutorate ale foametei, raportul estimând că 155 de milioane de copii cu vârste sub 5 ani suferă de malnutriţie cronică, în timp ce 52 de milioane nu se încadrează în parametrii normali de greutate. În ciuda progreselor înregistrate (rata de malnutriţie cronică a scăzut de la 29,5% la 22,9% în intervalul 2005-2016), dacă tendinţa actuală de creștere se menţine, am putea avea 130 de milioane de copii cu deficienţe de creștere în anul 2025.[e]

Faptul că 11% din populaţia globului este afectată de lipsuri alimentare așază sub semnul întrebării cel puţin unul dintre cele 17 obiective ale ambiţioasei Agende 2030[f], propuse de ONU în 2015, și anume foametea „zero”, care urmărește eradicarea foametei și a tuturor formelor de malnutriţie în următorii 12 ani.

Un obiectiv de altfel curajos din orice unghi ar fi privit – chiar și din cel al progreselor reale înregistrate în ultimii ani, care nu oferă totuși garanţii ferme că în viitorul apropiat foametea globală ar putea deveni istorie. Dar, pentru a eradica un fenomen care ulcerează ţesuturile umanităţii de prea multă vreme, este nevoie să-i înţelegem resorturile și dinamica, astfel încât 2016 să rămână doar o bătălie pierdută dintr-un război ce se anunţă de durată.

[a] „El estado de la seguridad alimentaria y la nutrición en el mundo 2017”, http://www.who.int/nutrition/publications/foodsecurity/state-food-security-nutrition-2017-inbrief-es.pdf?ua=1
[b] „Risk of reversal in progress on world hunger as climate change threatens food security”, Oxfam media briefing, 31 mar. 2014, https://www.oxfam.org/sites/www.oxfam.org/files/mb-ipcc-oxfam-analysis-climate-change-food-security-310314-en.pdf
[c] Vezi nota a.
[d] Global Hunger Index 2017, http://www.globalhungerindex.org/pdf/en/2017.pdf
[e] Idem.
[f] „Transforming our world: the 2030 Agenda for Sustainable Development”, rezoluţie adoptată de Adunarea Generală ONU la 25 sept. 2015, http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/70/1&Lang=E

 

Anatomia unui succes global dificil de menţinut

Nivelul de foamete și cel de subnutriţie[3] au scăzut continuu, de mai bine de un deceniu, la nivel mondial. În 2016, scorul mediu al Indexului Global al Foametei era cu 27% mai mic decât cel din 2000. Ponderea populaţiei subnutrite a scăzut de asemenea de la 18,2%, în perioada 1999-2001, la 13%, în intervalul 2014-2016. Rata mortalităţii copiilor sub 5 ani aproape s-a înjumătăţit: de la 8,2%, în 2000, la 4,7%, în anul 2015.[4]

Evoluţia multora dintre cele 119 ţări monitorizate ne livrează motive de optimism: 43 au reușit să bifeze scoruri scăzute ale foametei (sub 10).[5] De asemenea, în intervalul 2000-2017, 14 ţări și-au îmbunătăţit scorul cu minimum 50%, iar 70 de ţări cu 25 până la 49,9%.[6] Reducerea la jumătate a sărăciei, din anul 1990 până în 2015, ca ţintă asumată de ONU în Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, a fost realizată cu 5 ani mai devreme. Dacă, în 1990, mai mult de o treime (36%) din populaţia lumii trăia într-o sărăcie abjectă, procentul se redusese la 18%, în 2010.[7]

În 2016-2017, conflictele armate au inversat curba descendentă a foametei. În martie 2017, Organizaţia Naţiunilor Unite avertiza că 20 de milioane de oameni se aflau în pericolul de a muri de foame în patru ţări afectate de război: Somalia, Sudanul de Sud, Yemen și Nigeria. Revirimentul foametei la nivel global a fost consemnat și de Raportul anual al Naţiunilor Unite cu privire la securitatea alimentară şi la nutriţie, dat publicităţii în septembrie 2017: aproximativ 815 milioane de persoane au fost afectate de lipsa alimentelor în 2016, în creștere cu 38 de milioane faţă de anul precedent.

Modul în care războiul și modificările climei rescriu itinerariile foametei trebuie înţeles și contracarat eficient pentru a conserva progresele înregistrate, dar și pentru a hașura noi reușite, în acest efort colectiv anunţat de agenda ONU de a „nu lăsa pe nimeni în urmă”[8].

Un obiectiv curajos, dacă ţinem cont de faptul că nici măcar în ţările prospere economic problema sărăciei și a insecurităţii alimentare nu a fost definitiv soluţionată. Un studiu realizat de UNICEF, care inventariază problema sărăciei în 41 de ţări bogate ale lumii, relevă faptul că 1 din 8 copii care trăiesc în aceste ţări riscă înfometarea sau lipsa de acces la o alimentaţie corespunzătoare.[9] În „ţara tuturor posibilităţilor”, cifrele arată chiar mai rău: 1 din 5 copii se confruntă cu nesiguranţa alimentară, iar politicile de reducere a sărăciei întârzie să-și arate efectele scontate.

Sărac și flămând în America

Secretul murdar al Americii, scria Susan Caminiti, jurnalistă la CNBC, nu poate fi dosit nici măcar în zilele de sărbătoare: potrivit organizaţiei Feeding America, 42 de milioane de americani sunt mai mult sau mai puţin flămânzi, hrana reprezentând o problemă constantă sau o nevoie care nu poate fi acoperită în anumite perioade.

Foamea rămâne o problemă sensibilă în SUA, nu doar din cauza ratei șomajului, ci și pentru că salariile se cantonează în zona unui minimum care se menţine de ani de zile. Conform unui raport[10] al Institutului de Politică Economică, în intervalul 2007-2015 salariile a 70% dintre muncitorii de sex masculin au îngheţat ori s-au redus, marea parte a câștigurilor revenind angajaţilor de la vârful distribuţiei salariale. În aceste condiţii, remediul este unul simplu de enunţat, dar încă dificil de aplicat – o politică salarială corectă. Sau, în cuvintele lui David Lee, director executiv la Feeding Wisconsin, „o slujbă bine plătită este cel mai bun antidot pentru foame”.

De altfel, sărăcia este atât de intimidantă tocmai pentru că, de cele mai multe ori, ieșirile sunt blocate pentru cel care a plonjat în raza ei – punctează un articol3 publicat de Washington Post, care preia comentarii ale utilizatorilor reţelei sociale Reddit. Supuși constrângerilor unui buget nesatisfăcător, săracii plătesc mai mult pentru aproape orice achiziţie, reducerile fiindu-le rareori utile, întrucât ei cumpără atunci când nevoia este stringentă, plătind preţul zilei.

Există însă ieșiri din acest labirint al sărăciei care se perpetuează, susţine Joel Berg, director executiv la New York City Coalition Against Hunger, într-un articol care titrează ambiţios descoperirea cauzei reale a foametei mondiale. Dar ele ar trebui să se raporteze la ajutoarele caritabile doar ca la un ajutor temporar și parţial, căutând soluţii acolo unde se generează de fapt inegalităţile ce provoacă sărăcia și foametea – în politicile sociale injuste.

Când foamea se altoiește în ţesutul malign al războiului

Conflictele armate joacă un rol-cheie în modificarea substanţială a hărţii foametei în 2016. Potrivit datelor oferite de Indexul Global al Foametei 2017, 489 de milioane din cele 815 milioane de persoane afectate de foamete trăiesc în zone de conflict. După ce numărul războaielor anuale a atins un prag minim în anul 2005, creșterea recentă a numărului de conflicte statale (cu 60%) și nestatale (cu 125% între 2010 și 2017)[I], precum și a numărului de victime generat de acestea conturează o tendinţă îngrijorătoare pentru următorii ani. Conflictele intrastatale poartă în ele un potenţial destabilizator pentru zonele din afara graniţelor lor, mai ales prin numărul mare de refugiaţi pe care îl generează: în prezent, la nivel global, 1 persoană din 113 este refugiată, strămutată intern sau în căutare de azil.

Conform datelor raportate de ONU, 9 ţări au peste 10% din populaţia internă refugiată sau strămutată intern, în timp ce în Somalia și în Sudanul de Sud acest procent se dublează, iar Siria înregistrează un adevărat record: 60% dintre locuitorii ei au fost dislocaţi de suflul războiului, peregrinând în interiorul ţării, dar mai ales dincolo de graniţele.[II]

Prevalenţa foametei în ţările afectate de conflict este cu 1,4 până la 4,4 procente mai mare decât în alte ţări; iar atunci când conflictul se pliază pe fragilitatea instituţiilor și pe condiţii climaterice dificile, insecuritatea alimentară poate spori cu 11-18%.[III]

Potrivit studiilor, conflictele armate sunt responsabile pentru reducerea PIB-ului cu 17,5%, recesiunea economică antrenând efectul de domino: fragilizarea mecanismelor de protecţie socială, slăbirea asistenţei sanitare, restrângerea importurilor de alimente, scăderea puterii de cumpărare și, în final, prăbușirea siguranţei alimentare. La rândul ei, penuria alimentară este un potenţial declanșator al protestelor și al conflictelor, putând angrena ţara sau regiunea într-o alunecare și mai dramatică în spirala violenţei.

[I] „El estado de la seguridad alimentaria y la nutrición en el mundo 2017”, http://www.who.int/nutrition/publications/foodsecurity/state-food-security-nutrition-2017-inbrief-es.pdf?ua=1
[II] Idem.
[III] „World hunger again on the rise, driven by conflict and climate change, new UN report says”, 15 sept. 2017, http://www.who.int/mediacentre/news/releases/2017/world-hunger-report/en/

 

O etică a inegalităţii

„Mai mult decât o lipsă de hrană, foametea este o nedreptate teribilă”[11], afirma în 2015 fostul secretar general al ONU Ban Ki-moon în discursul prilejuit de Ziua Mondială a Alimentaţiei. O nedreptate care ar putea fi corijată, susţine Joel Berg în articolul său din Washington Post. Mai ales că ţările care înregistrează cote ridicate ale foametei fac parte, nu de puţine ori, din topul celor care produc și exportă produse agricole. India, de pildă, exportă aproximativ 270 de kilograme de alimente pe an pentru fiecare indian flămând și 186 de kilograme de mâncare anual pentru fiecare indian aflat în sărăcie. Concluzia este că asigurarea necesarului de hrană pentru cetăţenii care se luptă cu foamea nu a reprezentat o prioritate pentru guvernul indian. Dar pentru cel american? Berg crede că răspunsul poate fi găsit ușor, răsfoind statisticile: SUA a exportat în 2013 produse alimentare în valoare de 144 de miliarde de dolari, echivalentul a 2.938 de dolari pentru fiecare american care se luptă cu foamea.[12] Cei peste 40 de milioane de americani care trăiesc în nesiguranţă alimentară sunt victime colaterale ale unui sistem care privilegiază clasele bogate, conchide Berg. Nu lipsa de hrană este sursa foametei în SUA, și nici în India, ci inegalitatea economică, derivată din inegalitatea puterii politice.

Lumea ar putea învăţa din exemplul ţărilor scandinave, care s-au confruntat cu foametea în masă (de unde și valurile de emigranţi în Statele Unite între 1820 și 1940), dar care au reușit să reducă la minimum sărăcia și nesiguranţa alimentară, prin politici publice eficiente.

Solidaritatea socială, stabilitatea economică și nivelul scăzut de corupţie sunt componente-cheie ale modelului nordic. Societatea este dedicată bunăstării tuturor membrilor ei, motiv pentru care banii din taxe (care depășesc 50% la un anumit nivel al venitului) se regăsesc în sistemele de sănătate și de educaţie la standarde ridicate, dar și în programe sociale de bună calitate, concepute să le redea independenţa financiară persoanelor care se află în situaţii de dificultate.

Lupta eficientă cu foametea și cu sărăcia se realizează printr-o schimbare de paradigmă socială și politică, conchide Berg, astfel încât cetăţenii cu venituri mici să fie mult mai bine reprezentaţi la nivelul deciziilor, dar și printr-o ajustare a mentalităţii: când tuturor le este bine, fiecăruia în parte îi este bine. Raţionamentul poate fi extrapolat și dincolo de graniţele societăţii căreia îi aparţinem, din perspectiva – corectă – a garanţiilor sporite de securitate pe care le oferă eradicarea foametei la nivel global.

Dincolo de profitul pe care ni-l aduce o lume stabilă însă, compasiunea poate fi mobilul și mai robust al unor angajamente de durată în combaterea unui flagel pentru care există remediu. Pentru că, atunci când falia artificială dintre noi și ei dispare, imaginea acestei suferinţe migrează dinspre periferie spre centrul atenţiei noastre, devenind mai familiară și mai presantă.

Eradicarea foametei și pixul buclucaș

În culisele succeselor statistice distingem detalii care nuanţează progresele realizate în reducerea foametei globale. Într-un articola pentru New York Times, scriitorul argentinian Martín Caparrós evaluează în mod critic modificările operate retrospectiv în statistici, subliniind maliţios că „nimic nu e mai variabil decât trecutul”. Astfel, în 2014, rapoartele FAO indicau o scădere cu 209 milioane a persoanelor subnutrite cronic faţă de perioada 1990-1992, demonstrând lejeritatea cu care se putea îndeplini obiectivul de a înjumătăţi rata foametei din 1990 până în 2015. Obiectivul a fost deja bifat, însă care era rata de foamete reală în anii 1990?

În 1992 s-a calculat că 786 de milioane de persoane sufereau de foame în 1990. În 2004, revizuirea metodologiei a livrat alte cifre pentru aceeași perioadă: 823 de milioane. În 2011, FAO rectifica datele numerice, susţinând că 833 de milioane de persoane erau afectate de foamete în anii ʼ90, pentru ca, în 2013, să afirme că ar fi fost vorba de nu mai puţin de 995 de milioane. Această ajustare periodică a cifrelor a făcut ca datele actuale să fie mult mai favorabile, prin comparaţie. „Este un simptom al unei culturi instituţionale care trebuie să dovedească că realizează progrese importante”b, conchide Caparrós, pentru care acest vals al cifrelor, care își modifică direcţia cu fiecare nouă revizuire a metodologiei, mai degrabă maschează decât dezvăluie dimensiunile flagelului cu care ne confruntăm.

  1. Martí Caparrós, „Counting the Hungry”, 27 sept. 2014, nytimes.com
  2. Ibidem.

Resuscitarea compasiunii

Epuizarea accelerată – dacă nu și colapsul – resurselor noastre empatice este una dintre cauzele pentru care subiectul foametei globale este rareori unul de breaking news. Știrile despre lipsa cronică de hrană încep să facă ocolul agenţiilor de știri abia atunci când se întrunesc suficiente condiţii (între care, imagini și cifre șocante) pentru a avea o „bombă de presă”.

Compasiunea obosește destul de repede, susţine Susan Moeller, profesoară de jurnalism la Universitatea din Maryland, autoarea unei cărţi dedicate acestui subiect, Compassion Fatigue: How the Media Sell Disease, Famine, War and Death (Epuizarea compasiunii: Cum vinde mass-media boala, foametea, războiul și moartea). „Donatorii sunt obosiţi de evenimente repetitive. De fiecare dată când izbucnește foametea în Africa, poţi conta întotdeauna pe cineva care întreabă: «Hei, nu au făcut asta și anul trecut?»”[13] Revista Newsweek sublinia – în mai 1991 – faptul că foametea din Africa nu a mai reușit să capteze atenţia presei mondiale în 1991, așa cum o făcuse în 1985. Nu s-a mai scris un single caritabil[14], nu s-au mai înregistrat donaţii pe măsura celor de la mijlocul deceniului precedent. Crizele prelungite, care nu dau semne că s-ar stinge, produc „o oboseală a compasiunii extrem de contagioasă”, scria în The New York Times reportera Elaine Sciolono.[15]

Există o circularitate în modul în care sunt tratate crizele, remarcă Moeller: evenimentele au o priză mult mai mare la public decât fenomenele care persistă luni și ani în șir. Ori de câte ori sesizează o diminuare a interesului pentru o știre, mass-media îi livrează publicului, pentru a-i menţine apetitul de lectură, subiecte noi – moment în care publicul traduce abandonarea subiectului incandescent prin diminuarea crizei care a făcut subiectul breaking news-urilor.

Foametea contemporană a devenit mai puţin interesantă pentru public și pentru că este „mult mai dificil de arătat”[16], spune scriitorul argentinian Martín Caparrós, într-un interviu în care dezvăluie amănunte din culisele scrierii cărţii sale, în care a surprins chipurile foamei în diverse colţuri de lume. Ceea ce a declanșat acest proiect, care a durat aproape cinci ani, a fost șocul provocat de coexistenţa a două realităţi care ar trebui să se excludă: faptul că 25.000 de oameni mor zilnic din cauza foamei și a malnutriţiei, pe de o parte, și faptul că această catastrofă fără precedent este una pe de-a-ntregul evitabilă – putem produce hrană pentru toţi locuitorii planetei.

Pregătit să surprindă imagini și povești brutale despre oamenii care mor de foame, Caparrós s-a întâlnit doar cu „foamea de rutină”[17] – sute de milioane de oameni care nu au hrană suficientă, care se zbat s-o procure, care trăiesc resturi de viaţă și mor lent, în timp ce foamea le-a confiscat toate dorinţele, toată motivaţia sau energia, pentru a le circumscrie eternei incertitudini: Ce vom mânca mâine?. Ferocitatea unei existenţe care gravitează în jurul unei nevoi comune, atât de simplu de satisfăcut în condiţiile abundenţei, se concentrează, pentru scriitorul argentinian, tocmai în acest vortex al foamei, care absoarbe și diluează orice alt gând.

În Niger, Caparrós a cunoscut-o pe Aisha, o femeie care s-a hrănit, timp de 35 de ani, cu biluţe din făină de mei, aliment care nici măcar nu era disponibil în fiecare zi. Întrebată ce i-ar cere unui magician capabil să-i satisfacă orice dorinţă, Aisha a ezitat să intre într-un joc atât de străin de măruntele și totodată copleșitoarele ei preocupări. Dorinţa supremă a Aishei era să fi primit o vacă, deși abia două (gând rostit cu sfială, ca și când s-ar fi comis un sacrilegiu) ar fi reușit, prin venitul adus, să facă din gustul inconfundabil al foamei o amintire îndepărtată. Aisha cerea, de fapt, puţin, la fel ca restul colegilor ei de suferinţă, răspândiţi prin toate colţurile planetei, uniţi de oprimarea unui trup niciodată îndeajuns hrănit.

O cerere măruntă, care ar trebui să-și croiască drum spre conștiinţa lumii civilizate din cel puţin trei motive. În primul rând, magicianul cel prosper aruncă la gunoi peste o treime din alimentele produse. O recuperare a 25% din aceste produse alimentare irosite ar ajuta să supravieţuiască 870 de milioane de persoane care luptă cu foamea.[18] Conform altor estimări, cu doar 1% din aprovizionarea alimentară globală s-ar putea furniza caloriile suplimentare pentru 13% din populaţia defavorizată a lumii.[19]

În al doilea rând, ţările sărace sunt afectate mai sever de schimbările climatice generate de încălzirea globală, deși ele au contribuit cel mai puţin la poluare, fiind ţări cu o amprentă ecologică redusă, care achită facturile de mediu ale statelor industrializate. Nota de plată ce trebuie achitată doar pentru cantitatea de alimente ce se aruncă anual în UE – 173 de kilograme pe locuitor – este una exorbitantă: 170 de milioane de tone de dioxid de carbon, emise de la producţie până la eliminarea deșeurilor alimentare.[20]

În al treilea rând, o lume în care oamenii nu mai sunt ameninţaţi de spectrul foamei este o lume mai sigură. Criza alimentelor nu provoacă doar suferinţă locală, ci reprezintă un factor major în răspândirea sărăciei, a războiului și a terorismului.

Totuși, de la magicianul care a uitat gustul demolator al foamei, dar care e familiarizat cu deliciile unei bucătării ridicate la rang de artă, precum și cu rigoarea regimurilor de slăbit, oare Aisha nu cerea prea mult? Atât de mult, încât bagheta lui să rătăcească printre procente, interese și discursuri pertinente, până ce Aisha nu va mai fi decât un număr aseptic, înrămat într-o statistică scrobită.

Situaţia Aishei nu diferă prea mult de cea a copilului african epuizat de foame și vânat de un vultur – imagine pe care fotograful Kevin Carter a imortalizat-o, după 20 de minute de așteptare a cadrului perfect, convertind-o într-o fotografie de Pulitzer. Zoriţi de ticăitul ceasului, putem paria pe vultur sau pe martorul care decide să se implice. Acolo unde compasiunea nu s-a necrozat – ca atâtea alte ţesuturi ale umanităţii – martorul va ajunge primul.

Footnotes
[1]„Adam Shaw, «Tackling Food Waste – Food for Thought», 4 dec. 2013, huffingtonpost.co.uk ”.
[2]„Alberto Rojas, «El hambre como limpieza ethnica en Sudán del Sur», 20 febr. 2017, elmundo.es ”.
[3]„Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană și Agricultură (The Food and Agriculture Organization of the United Nations – FAO) definește subnutriţia drept consum de calorii insuficient pentru a furniza cantitatea minimă de energie necesară unei vieţi sănătoase și productive, având în vedere vârsta, sexul, statura și nivelul de activitate fizică. ONU folosește termenul «foamete» atunci când indicele de subnutriţie se situează între 20% și 40% din totalul populaţiei și, în același timp, rata mortalităţii depășește două decese pe zi la 10.000 de locuitori.”
[4]„Global Hunger Index 2017, http://www.globalhungerindex.org/pdf/en/2017.pdf ”.
[5]„Scorul minim cu care operează Global Hunger Index este sub 5, aici încadrându-se ţări precum Estonia, Slovacia sau Turcia (România are un scor calculat la 5,2), iar cel maxim este atins de Republica Centrafricană: 50,9.”
[6]„Global Hunger Index 2017, vezi nota 4.”
[7], „Scorul minim cu care operează Global Hunger Index este sub 5, aici încadrându-se ţări precum Estonia, Slovacia sau Turcia (România are un scor calculat la 5,2), iar cel maxim este atins de Republica Centrafricană: 50,9.”
[8]„Linda Yueh, «Is it possible to end global poverty?», 27 mar. 2015, bbc.com ”.
[9]„Building the Future: Children and the Sustainable Development Goals in Rich Countries, https://www.unicef-irc.org/publications/890/ ”.
[10]„Elise Gould, «Wage inequality continued its 35-year rise in 2015», 10 mar. 2016, http://www.epi.org/publication/wage-inequality-continued-its-35-year-rise-in-2015/ ”.
[11]„Max Ehrenfreund, «This powerful Redit thread reveals how the poor get by in America», 14 ian. 2015, washingtonpost.com”.
[12]„Joel Berg, «Itʼs About Power, Not Food: the True Causes of World Hunger», 27 mai 2015, actualizat 6 dec. 2017, huffingtonpost.com”.
[13]„Susan Moeller, Compassion Fatigue: How the Media Sell Disease, Famine, War and Death, Routledge, 2002.”
[14]„«We are the world», cel mai vândut single american din istorie, a fost scris în martie 1985, iar sumele mari obţinute din vânzări – 63 de milioane de dolari – au fost alocate pentru a eradica foametea din Africa. ”.
[15]„Susan Moeller, op.cit. ”.
[16]„Vezi http://alternatives-humanitaires.org/fr/2016/05/16/%E2%80%AFla-faim-nexiste-pas-ce-qui-existe-ce-sont-des-millions-de-personnes-qui-ne-mangent-pas-et-je-voulais-ecouter-leur-histoire%E2%80%AF/ ”.
[17]„ Martín Caparrós, El Hambre, Anagrama, 2016.”
[18]„«Key facts on food loss and waste you should know», fao.org ”.
[19]„ Duncan Green, «Ending world hunger is possible – so why hasnʼt it been done», 15 febr. 2012,    theguardian.com”.
[20]„ «Risipa alimentară în UE: milioane de tone de alimente la gunoi», 12 mai 2017, europarl.europa.eu/news/ro”.

„Adam Shaw, «Tackling Food Waste – Food for Thought», 4 dec. 2013, huffingtonpost.co.uk ”.
„Alberto Rojas, «El hambre como limpieza ethnica en Sudán del Sur», 20 febr. 2017, elmundo.es ”.
„Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană și Agricultură (The Food and Agriculture Organization of the United Nations – FAO) definește subnutriţia drept consum de calorii insuficient pentru a furniza cantitatea minimă de energie necesară unei vieţi sănătoase și productive, având în vedere vârsta, sexul, statura și nivelul de activitate fizică. ONU folosește termenul «foamete» atunci când indicele de subnutriţie se situează între 20% și 40% din totalul populaţiei și, în același timp, rata mortalităţii depășește două decese pe zi la 10.000 de locuitori.”
„Global Hunger Index 2017, http://www.globalhungerindex.org/pdf/en/2017.pdf ”.
„Scorul minim cu care operează Global Hunger Index este sub 5, aici încadrându-se ţări precum Estonia, Slovacia sau Turcia (România are un scor calculat la 5,2), iar cel maxim este atins de Republica Centrafricană: 50,9.”
„Global Hunger Index 2017, vezi nota 4.”
„Linda Yueh, «Is it possible to end global poverty?», 27 mar. 2015, bbc.com ”.
„Building the Future: Children and the Sustainable Development Goals in Rich Countries, https://www.unicef-irc.org/publications/890/ ”.
„Elise Gould, «Wage inequality continued its 35-year rise in 2015», 10 mar. 2016, http://www.epi.org/publication/wage-inequality-continued-its-35-year-rise-in-2015/ ”.
„Max Ehrenfreund, «This powerful Redit thread reveals how the poor get by in America», 14 ian. 2015, washingtonpost.com”.
„Joel Berg, «Itʼs About Power, Not Food: the True Causes of World Hunger», 27 mai 2015, actualizat 6 dec. 2017, huffingtonpost.com”.
„Susan Moeller, Compassion Fatigue: How the Media Sell Disease, Famine, War and Death, Routledge, 2002.”
„«We are the world», cel mai vândut single american din istorie, a fost scris în martie 1985, iar sumele mari obţinute din vânzări – 63 de milioane de dolari – au fost alocate pentru a eradica foametea din Africa. ”.
„Susan Moeller, op.cit. ”.
„ Martín Caparrós, El Hambre, Anagrama, 2016.”
„«Key facts on food loss and waste you should know», fao.org ”.
„ Duncan Green, «Ending world hunger is possible – so why hasnʼt it been done», 15 febr. 2012,    theguardian.com”.
„ «Risipa alimentară în UE: milioane de tone de alimente la gunoi», 12 mai 2017, europarl.europa.eu/news/ro”.