Cultul personalităţii și deciziile bizare ale liderului iubit

373

„Kim Jong-Un îi obligă pe toţi bărbaţii nord-coreeni să se tundă la fel ca el." Informaţia apare în presa internaţională, dar este aproape imposibil de verificat. Chiar dacă ar fi un zvon, sunt suficiente elemente care să indice că măsurile luate de liderul coreean până acum se pot circumscrie unui fenomen mult mai larg.

Tunsoarea, populară printre membrii formaţiilor de băieţi de la mijlocul anilor '90, nu era suficient de populară printre bărbaţii nord-coreeni, motiv pentru care Kim Jong-Un a decis să o popularizeze cu forţa. Este o tunsoare extremă, spatele și părţile laterale fiind tunse la limită, informează Daily Mail.

„Tunsoarea liderului nostru este, să zicem așa, deosebită", a declarat o sursă pentru Radio Free Asia. Liniile directoare privind aspectul fizic al nord-coreenilor, aprobate de către stat, au fost lansate mai întâi la Phenian, iar acum sunt prezentate în restul ţării.

În 2005, televiziunea de stat din Coreea de Nord a lansat o campanie împotriva părului lung, intitulată: „Haideţi să ne tundem părul în conformitate cu stilul de viaţă socialist." Părul tuns scurt era standardul. Echipe TV erau trimise cu camere ascunse pentru a-i prinde pe „rebelii" nord-coreeni care nu respectau codul de vestimentaţie și de realizare a frezei. Iniţiatorii programului au mers până acolo, încât să îi expună rușinii publice pe cei care aveau curajul de a-și tăia părul în mod diferit. Ca să fie convingători, chiar pretindeau că sunt motive de sănătate ca părul să nu crească lung, incluzând pretenţia bizară că părul lung slăbește creierul de energie.

Soarele de pe cer, coborât pe pământ

Unui european obișnuit cu democraţia astfel de măsuri îi pot părea ciudate, dacă nu chiar ridicole. E greu de înţeles cum un lider politic ar putea invoca seriozitatea în acest demers. Dar și mai dificil de înţeles este cum nord-coreenii tolerează o măsură atât de copilărească. Pentru români, enigma ar trebui să fie simplu de descifrat atunci când ne gândim la vremuri nu de mult apuse. Liderul nord-coreean așază acum încă o piesă la un puzzle mai vast: cultul personalităţii.

Acest fenomen a început în Coreea de Nord după ce Kim Ir-Sen a preluat puterea în 1948 și a fost puternic dezvoltat după moartea sa, în 1994. Atât de impresionante erau omagiile, încât au fost considerate „bun de export". Nicolae Ceaușescu nu a stat prea mult pe gânduri. A achiziţionat întregul tacâm. Așa ne-am ales cu faimoasele teze din 1971, exact după vizita din Coreea de Nord. Atunci când Kim a murit, fiul său, Kim Jong-il, a dus cultul personalităţii la forme paroxistice. „Mare lider", „Soarele viitorului comunist", „Raza de soare călăuzitoare", „Steaua socialismului", „Om mare coborât din ceruri" erau de departe expresii ale unui regim la care Ceaușescu doar visase. Imaginile cu doliul de stat proclamat la moartea sa au făcut înconjurul lumii. Și a venit rândul lui Kim Jong-un. Aflat încă la începutul conducerii lui, și cultul său personal este încă în dezvoltare. Kim Jong-un a devenit deja „Marele Succesor", dar încă îi mai trebuie timp să își depășească tatăl. A început promiţător: imediat după ce a preluat puterea, autorităţile au amenajat în cinstea lui un semn propagandistic care se întinde pe o distanţă de peste o jumătate de kilometru și este vizibil din spaţiu. Instalaţia este sloganul: „Trăiască Generalul Kim Jong-un, Soarele strălucitor", scris cu semne coreene, fiecare în parte de dimensiunea unei case.

Ce este dincolo de cortină?

Primele efecte ale campaniei de slăvire a dictatorului sunt deja vizibile. Cu ocazia unui discurs ţinut în faţa copiilor, aceștia au plâns când l-au auzit declarând că sub conducerea sa Coreea de Nord va deveni cea mai puternică ţară de pe glob.

E legitim să ne întrebăm cum poate fi posibil azi un asemenea control, mai ales asupra minţii unor oameni. A rezuma răspunsul doar la elemente patologice ar fi cea mai gravă eroare. Vom fi surprinși să aflăm că dictatorii sunt oameni normali. Chiar îngrozitor de normali. Evident, psihologii încearcă se le surprindă carenţele: sadici, antisociali, paranoici, narcisiști, schizoizi. Și copilăria lor are o contribuţie. Dar asta nu este tot. Adevărul este că îi găsim pretutindeni printre noi. Se pot naște oriunde și pot cuceri orice, cu o singură condiţie: să le permită contextul.

Există și societăţi care par mai predispuse spre derapaje de la democraţie. Trecutul istoric își joacă rolul în această direcţie. Dar și religia are partea ei de „vină". De exemplu, Coreea este o societate confucianistă care acordă o importanţă puternică ierarhiei și loialităţii paternale. Dar să nu ne grăbim să concluzionăm că e singurul factor. Nici Europa creștină nu a stat mai bine. Justificând cu Biblia în mână supunerea faţă de autorităţi, multe biserici creștine au intrat în parteneriat cu dictaturile păstrându-și conștiinţa curată.

Învingători și învinși

Nu pot fi ignorate din ecuaţie și alte aspecte vitale. Predispoziţia spre supunere a fiinţei umane a fost demonstrată de profesorul Milgram de la Yale, care a conceput celebrul experiment care îi poartă azi numele. Constatările au fost uluitoare: 65% dintre participanţi au fost în stare să apese pe un buton care electrocuta cu 450 de volţi un voluntar („victimă"), doar pentru că un cercetător cu autoritate în cadrul experimentului le-a cerut acest lucru. Concluzia experimentului a fost că oamenii obișnuiţi sunt capabili de acte oribile asupra semenilor, dacă autoritatea le cere acest lucru. Regimurile dictatoriale au demonstrat din plin această cruntă realitate. Dictatorii se hrănesc din obedienţa oarbă, dar nu acţionează singuri.

Mariajul dintre dictatori și supuși este fatal. Istoria a demonstrat-o. „Ferma animalelor" a lui Orwell ar fi cea mai bună ilustrare a modului în care pentru realizarea unei dictaturi sunt necesare două ingrediente: cineva însetat de putere și o mare mulţime pregătită să i-o ofere. Credulitatea, loialitatea şi hărnicia „maselor" îi oferă lui Orwell prilejul de a ilustra cum cazurile de oprimare își au originea nu numai în tactica oprimanţilor, ci şi in naivitatea oprimaţilor, a căror educaţie și rezistenţă lasă de dorit. Nu trebuie de uitat că Hitler a ajuns la putere prin vot democratic, fiind susţinut de cei care mai târziu l-au blamat. Și aici nu putem vorbi doar de lipsă de educaţie. Ci, pur și simplu, de natura umană.

Carol al II-lea, Antonescu, Ceaușescu nu au dus lipsă de intelectuali care să îi aplaude. Și nu puţini. Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, George Călinescu, Tudor Arghezi au glorificat imaginile idilice ale dictatorilor cărora le-au și slujit. Evident, contribuind la menţinerea acestora. Consecinţa inevitabilă a oricărui cult al personalităţii este că subiecţii ajung cu timpul să evadeze din realitate și să creadă în propriul mit. Se verifică astfel că formula celebră a lui Goya rămâne în picioare. „Somnul raţiunii naşte monştri" este mai mult decât un motto, reprezintă o avertizare pentru cei care consideră că democraţia (la rândul ei imperfectă) este eternă.