Documente desecretizate: Aliaţii știau despre Holocaust încă din 1942

1023

După 70 de ani, arhivele Holocaustului de la ONU au fost desecretizate, iar elementele care ies la iveală atestă faptul că Aliaţii au făcut prea puţin pentru a salva milioanele de victime condamnate la moarte.

O serie de documente secrete din arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite arată că Puterile Aliate erau la curent cu dimensiunea reală a Holocaustului încă din 1942. Aceste arhive vor fi puse la dispoziţia publicului, în premieră, la Biblioteca Wiener, din Londra, care a fost fondată în 1934 de dr. Alfred Wiener pentru a monitoriza antisemitismul nazist, scrie The Guardian.

Documentele ce pot fi consultate datează din momentul fondării ONU, adică din 1942. Deschiderea acestor arhive coincide cu publicarea unei lucrări numite Human Rights After Hitler, scrisă de Dan Plesch, un cercetător care s-a documentat pentru ea peste 10 ani. Acesta a putut consulta arhivele doar cu o permisiune specială. De altfel numai cercetătorii au avut acces la documente şi doar în urma unei permisiuni speciale, neavând voie să facă copii după acestea. Plesch, care este directorul Centrului pentru Studii Internaţionale și Diplomaţie din cadrul Universităţii din Londra, consideră că arhivele ONU reprezintă „o resursă enormă pentru combaterea negării Holocaustului”. „Este posibil ca oamenii să poată rescrie capitolele cruciale ale istoriei folosind noile dovezi”, comentează cercetătorul britanic.

„Anticipăm mult interes. Unele dintre fişierele PDF (în care s-a copiat arhiva ONU) conţin câte 2.000 de pagini fiecare“, a declarat un reprezentant al Bibliotecii Wiener. În documentele respective se arată că printre primele ţări care au cerut să se facă dreptate se află Polonia şi China, nu Marea Britanie, SUA sau Rusia, care au coordonat procesele de la Nürnberg împotriva criminalilor de război.

Istoricul Radu Ioanid, director al Departamentului de Arhivă a Muzeului Holocaustului din Washington, a spus pentru RFI că aceste documente arată că în Europa se cunoştea situaţia reală a lagărelor de concentrare chiar în timp ce aveau loc tragediile. „În primul rând, vreau să vă spun că devine din ce în ce mai clar că Holocaustul a fost un proiect european. Fără Germania nazistă acest proces nu ar fi avut loc la nivel european. Pe de altă parte, fără contribuţia marii majorităţi a statelor europene – indiferent că s-au aflat de partea Germaniei naziste sau că au fost împotriva ei sau că au fost neutre – Holocaustul nu ar fi avut loc. Vă miră lipsa de reacţie a Aliaţilor și a marilor puteri, în special?”

Elie Wiesel, supravieţuitor al lagărelor morţii, ridică aceeași problemă în cartea sa Toate fluviile curg în mare. „De ce au fost lăsate trenurile să ruleze netulburate spre Polonia? De ce nu au fost bombardate liniile de cale ferată care duceau spre Birkenau?” Deși recunoaște că a pus această întrebare unor președinţi americani și unor ofiţeri superiori sovietici, tot el este nevoit să caute un răspuns care i se pare nu doar elocvent, ci și înfiorător: „Faptul că nici un avion militar n-a încercat să distrugă căile ferate din jurul Auschwitz-ului rămâne pentru mine o enigmă scandaloasă. Pe atunci Birkenau «trata» zece mii de evrei pe zi. Întârzierea unui convoi timp de o noapte sau numai de câteva ore ar fi prelungit viaţa a câţi copii? Dar lumii libere nu-i păsa dacă evreii trăiesc sau mor, dacă dispar astăzi sau mâine.”

În opinia lui Ioanid, nu este chiar dificil de înţeles această situaţie. De exemplu, în Statele Unite exista un antisemitism foarte puternic, de aceea au acţionat puţin și târziu. Nici Marea Britanie nu a părut mai interesată în a-i salva pe cei pe care nazismul îi condamnase deja la moarte. Britanicii au primit unele transporturi de copii evrei, dar, în general, refugiaţii nu au fost admiși. „Chiar ţările opuse Germaniei naziste au făcut puţin și târziu”, conchide istoricul român.

În această privinţă, nu se poate vorbi doar despre o anumită atitudine cu miză strict politică, ci despre una mai degrabă generalizată. De exemplu, atitudinea intelectualilor români faţă de politica oficială de violenţă asupra evreilor nu poate fi negată. Scriitorul Mihail Sebastian comentează în Jurnalul reacţia unui prieten, diplomatul român C. Vişoianu, în vara anului 1941, zguduit de veştile despre masacrul de la Iaşi: „De câte ori văd un evreu sunt ispitit să mă apropiu de el, să-l salut şi să-i spun : «Domnule, vă rog să credeţi că eu nu am nici un amestec». Nenorocirea e că nimeni nu are nici un amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată – dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această imensă uzină antisemită care e statul român. Dar dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei semnează, ratifică şi achiesează nu numai prin tăcere sau pasivitate, dar chiar prin participare directă.”

După ani de zile se constată păstrarea unei atitudini de ignoranţă cu privire la trecutul recent. Doar o treime din români știu că Holocaustul s-a petrecut și în România, arată un studiu din 2015 al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”. Majoritatea celor care știu consideră că principala vinovată este Germania nazistă și mai puţin de un sfert din cei intervievaţi cred că guvernul mareșalului Antonescu este vinovat pentru Holocaustul din România.

Elementul cel mai tulburător, în opinia lui Ioanid, este că omenirea nu dă sentimentul că ar fi învăţat ceva din lecţiile trecutului. Atitudinea faţă de refugiaţi este un exemplu concludent în această privinţă. „Trebuie să fim puţin nuanţaţi, în sensul că există ţări în Europa care dau dovadă de ipocrizie și care se prefac că sunt interesate de problema refugiaţilor și drepturilor omului.”