Video: Infernul din România și cei 14.000 de „incomozi”

290

Necunoscut, și pentru mult timp eliminat din cărţile de istorie, pogromul de la Iași reprezintă unul dintre subiectele incomode de care cetăţeni simpli, politicieni, dar și clerici preferă în continuare să nu se vorbească. Cum a fost posibil ca într-un centru universitar să se desfășoare cea mai amplă crimă în masă din România? A avut și religia o implicare în derularea unui genocid programat a se desfășura într-o zi de sărbătoare?

Pogromul din Iași a fost declanșat în 29 iunie 1941, ca urmare a ordinelor date de regimul Antonescu de exterminare a populaţiei evreiești. La violenţe au participat militari, poliţiști și jandarmi români, soldaţi germani, legionari și populaţie civilă din Iași (studenţi, ceferiști, funcţionari, meseriași, negustori). Primele mii de victime au fost înregistrate în incinta Poliţiei, însă, peste noapte, cei rămași în viaţă au fost îmbarcaţi în două trenuri de vite, rămase în istorie ca „trenurile morţii”. Oamenii au murit cu miile, în special din cauza lipsirii deliberate de apă, a căldurii sufocante și a îmbulzelii. În total, au murit, conform datelor din istoriografia recentă, în jur de 14.000 de evrei, puţine fiind familiile de evrei din Iași care să nu fi pierdut măcar o rudă, notează Ziarul de Iași.

Duminica neagră

Tragedia s-a desfășurat într-o duminică, cu ocazia sărbătorii creștine ortodoxe a Sfinţilor Petru și Pavel. În ciuda atmosferei de sărbătoare, vecinii creștini ai evreilor le-au fost atunci cei mai răi dușmani, afirma istoricul Jean Ancel, în cartea Preludiu la asasinat. Autorul constata că niciunul dintre locuitorii Iașiului nu a protestat. Nimeni nu a manifestat atunci sau după aceea împotriva pogromului și nimeni nu a spus cu voce tare că ar fi fost o crimă. Pentru a ilustra cât mai realist atitudinea de ură profundă care exista atunci împotriva evreilor ieșeni, Ancel povestește cazul unui laborant de la Facultatea de Medicină. Acesta, după ce a omorât mai mulţi evrei, unei femei care implora în numele lui Dumnezeu să fie cruţată i-a răspuns că „acum eu sunt Dumnezeu”.

Mărturii din Infern

Deși autorităţile timpului au încercat să ţină ascunse masacrele, ulterior mărturiile supravieţuitorilor au scos la lumină realităţi îngrozitoare. „Mi-au dat un bocanc în burtă zicând să nu mai fac jidani, am căzut leșinată și cei patru copii au căzut pe mine și au fost bătuţi. Împreună cu ceilalţi am fost dusă la Chestură (Poliţie, n.r.) unde am călcat pe mii de morţi”, a declarat Miriam Solomon (36 de ani), la acel moment însărcinată.

„Când am fost băgaţi în vagoane, oamenii mureau ca muștele în primele zile (…) când trenul era oprit la Tg. Frumos, pentru a grăbi moartea, m-am aruncat afară din vagon crezând că soldaţii mă vor împușca. Dar când și-au dat seama că vreau să mor împușcat au început să mă tortureze, lovindu-mă cu paturile armelor și călcându-mă în picioare până m-au crezut mort, după care mi-au scos portmoneul cu banii, bijuteriile și actele … Am suferit atât până am leșinat”, a declarat și Isac Rotman, care avea 23 de ani când s-au petrecut aceste lucruri.

Cum a fost posibil?

Pe lângă cauze care ţin de componenta socială sau politică, aspectul religios se evidenţiază ca important. Implicarea religioasă nu a fost doar la nivelul discursului antisemit care a caracterizat deseori creștinismul pe parcursul celor două milenii de existenţă a sa. Însă un element esenţial a fost atunci profilul naţionalist exclusivist al creștinismului autohton.

Creştinismul românesc nu a fost gândit în termeni de persoană sau de comunitate locală, ci în termeni de naţiune, în virtutea dublului principiu „toţi suntem români” şi „toţi românii sunt ortodocşi”, menţionează Daniel Barbu, fost ministru al Culturii, în cartea Republica absentă. În consecinţă, în opinia autorului, consistenţa ortodoxiei a fost mai degrabă de ordin juridic decât de factură propriu-zis religioasă. Ea nu a cerut participare, ci supunere, fiind exclusivistă. Presupunerea existenţei unei „Cauze sacre” a dat agenţilor săi aerul de „cruciaţi”. Astfel, ideile creştine circumscrise unei înţelegeri extremiste au servit ca liant între naţionalismul român, Biserica Ortodoxă şi antisemitism.

A îndrăzni să fii altruist : cazul Vioricăi Agarici

Realităţile din acea perioadă confirmă faptul că pasivitatea și desensibilizarea au fost nota dominantă a societăţii românești. Atunci când au existat, cele mai multe acte de solidaritate s-au manifestat la nivelul oamenilor simpli, care nu şi-au făcut niciun fel de calcule financiare sau politice, dar care, prin gesturile lor de curaj, au salvat de la moarte semeni ai lor, evrei, fără să se fi gândit la vreo recompensă.

Un asemenea gest de solidaritate a fost cel al Vioricăi Agarici, președinta Crucii Roșii a orașului Roman. În timpul nopţii, a auzit gemete şi strigăte de ajutor din vagoanele închise ale unuia din „trenurile morţii”, care se aflau departe de gară. Neputând rămâne insensibilă, a cerut paznicilor români să deschidă vagoanele pentru ca nefericiţii prizonieri să poată fi ajutaţi. Graţie insistenţelor ei, unora dintre evrei li s-a permis să iasă din vagoane pentru a-şi recăpăta puterile înainte de continuarea drumului. La scurt timp după actul său salvator, Viorica Agarici a fost destituită din funcţia pe care o deţinea la Crucea Roşie Română, informează site-ul Muzeului Yad Vashem, de la Ierusalim.

Evenimentul de la Iași constituie o dovadă a atmosferei periculoase pe care politicul în parteneriat cu instituţii religioase o pot genera, apelând împreună la un discurs exclusivist cu nuanţe naţionaliste.