Fie că vorbim de gruparea teroristă Stat Islamic, fie de Boko Haram, vorbim despre formaţiuni militare care se folosesc major de copii, ori pentru a-i transforma în soldaţi, ori pentru a-i folosi drept scuturi umane. Nu puţine videoclipuri au ieșit la iveală în care copii puţin trecuţi de 10 ani decapitau bărbaţi în toată firea fără nicio urmă de ezitare. Ce transformare se petrece cu acești copii? Cum este viaţa lor de zi cu zi în vizuina teroriștilor?

Trei tineri militanţi ai SI zăceau morţi pe malul râului Tigru. Ei aveau asupra lor fotografii personale și documente care ne arată cum era viaţa lor privată. Acestea au intrat în posesia soldaţilor irakieni care i-au găsit în drum spre Mosul și au ajuns într-un articol BBC al unui jurnalist de război, care vorbește despre camaraderia celor trei bărbaţi, despre brutalitatea lor și despre bătălia pentru Mosul, ultimul avanpost al SI din Irak.

Pe unul dintre băieţi îl chema Abu Ali și se pare că învăţa cum să tragă cu proiectile de mortier. Își lua notiţe foarte studios într-un carneţel, unde la „muniţie” erau menţionate și arme chimice. Încă se dezbate dacă SI a folosit arme chimice în Mosul, dar în aceste notiţe există dovada că cel puţin soldaţii se antrenau să le folosească. Își dă singur nota 10 pentru „anul școlar 2016-2017, materie: mortier”. Ascunzătoarea unde au fost găsite notiţele are mai multe secrete de relevat. Abu Ali era un tănâr frumos, cu părul lung și ondulat și cu o faţă cu trăsături feminine și ochi mari, migdalaţi. Primele fotografii de pe cardul său de memorie sunt cu el și cu o fetiţă, pe care o ţine de după umăr. Ar putea fi sora sa. Apoi portretele de familie sunt înlocuite cu fotografii cu el îmbrăcat militar și înarmat, cu alţi băieţi soldaţi și comandanţi sau cu el dormind cu părul desfăcut și cu bujori în obraji.

Abu Ali se pare că împărţea ascunzătoarea cu mai mulţi bărbaţi, printre care și cu Abu Hashem, care comanda 8 băieţi și 9 mașini. Notiţele lui Hashem arată nu doar că era un bun logistician, ci și că înţelegea cum funcţionează unităţile mici și încerca să cultive legăturile dintre băieţi. De exemplu, se asigura că cei care merg în aceeași mașină își iau și mesele împreună. Se pare că întreaga viaţă a băieţilor era programată de comandanţi, care nu se fereau să îi pedepsească. Pe pereţi erau postere cu pedepsele instaurate de SI, iar printre notiţele lui Abu Hashem apare scris: „Cei care nu se ridică la înălţimea misiunii trebuie pedepsiţi. Allah să vă binecuvânteze.”

Pornind de la aceste documente, jurnalistul BBC încearcă să afle mai multe despre băieţi. Un agent dublu al securităţii irakiene care s-a infiltrat în SI i-a recunoscut pe băieţi. Erau o unitate de suport pentru trupele de pe front. Intrau în acţiune când era nevoie de ei. Se pare că băieţii erau localnici din Mosul. Nu erau ușor de recunoscut de localnici pentru că fuseseră doar niște copii când au fost recrutaţi de SI. După ce au crescut și au fost educaţi să fie nemiloși, să bată și să ucidă fără milă, în special prizonieri, SI a intrat în Mosul și cei care crescuseră pe străzile sale acum îi terorizau pe localnici de fiecare dată când veneau la moscheea Al Mou’meneen din estul orașului, unde era un imam care le era dedicat tinerilor din SI. A fugit împreună cu trupele SI când a fost eliberat orașul.

Au venit în numele religiei și au corupt orașul și imaginea lumii despre Islam.

Noul imam îi recunoaște pe băieţi, dar îi este frică, pentru că, deși sunt morţi, familiile multor luptători SI s-au relocat în cartier odată cu invazia, iar unii au rămas chiar și după ce soldaţii irakieni au avansat în zonă. La început, teroriștii s-au purtat frumos cu oamenii, i-au tratat cu respect și apreciere și au căutat să folosească moscheile pentru a controla și recruta populaţia. Au venit în numele religiei și au corupt orașul și imaginea lumii despre islam, spune imamul. Apoi însă a urmat o „curăţare”. Imamii care nu au vrut să predice teologia SI au fost închiși, alungaţi sau uciși și înlocuiţi. Asta, de către tinerii care crescuseră și se rugaseră în moscheile conduse de aceștia. Dar SI nu a ucis doar imami, ci a intrat în casele oamenilor și a omorât familii întregi, pentru că, „dacă nu ai grijă de califat, atunci nu îl meriţi”. În Mosul, SI stă să fie învins. Corpurile celor trei tineri de pe râu au fost mâncate de câini și tinerii teroriși nu mai ţin captiv orașul. Dar orașul este distrus și gândirea oamenilor cu privire la islam este alterată, iar „această gândire va persista”, îi spune imamul jurnalistului BBC.

În cealaltă parte a lumii, jurnaliștii NYTimes fac portretul mai multor tineri care au fugit din Boko Haram după ce fuseseră răpiţi de grupare din satele natale de pescari din Nigeria, pentru a fi antrenaţi ca soldaţi. Boko Haram, care se traduce mot à mot „educaţia vestică este păcătoasă”, își are originile într-un protest pacifist din anul 2000, când liderul grupării, Mohammed Yusuf, a predicat despre stoparea corupţiei endemice prin sharia și despre împărţirea mai echitabilă a averilor în ţară, promiţând să pună capăt sărăciei din satele lăsate fără drumuri, fără electricitate și apă curentă. Oamenii au fost convinși că „niște oameni sinceri au venit să facă lucrarea Domnului”. Dar, în 2009, după ani de tensiuni și izbucniri violente, trupele nigeriene l-au prins pe Yusuf și l-au predat poliţiei și au împușcat sute de adepţi ai acestuia. Poliţiștii l-au ucis pe Yusuf în custodie, iar Boko Haram a intrat în subteran, unde, drept răzbunare, a început să se radicalizeze și să atace serviciile de securitate și pe politicieni. Strategia le-a dat curaj și au început să răpească fete și băieţi și să ucidă oameni nevinovaţi care nu erau de acord cu ideologia lor.

Mulţi băieţi nu aveau mult peste 10 ani când au fost răpiţi de acasă. Oricine încerca să se apere sau să fugă, în loc să stea cuminte cu faţa în noroi pentru a fi legat, era înjunghiat pe loc. În decursul a patru zile de asediu în ianuarie 2015, Boko Haram a plecat cu toţi copiii din Baga. La final, din fiecare familie lipsea cel puţin un copil. În următorul an, strategia a fost aplicată de multe ori, măturând satele din Borno. În opt ani de conflict între gruparea teroristă și statul nigerian mai mult de 20.000 de civili au murit și milioane de oameni au fugit. Nimeni nu știe exact câţi băieţi au fost luaţi, dar se estimează că 10.000 – o generaţie furată –, pentru că „Dumenzeu este Cel care v-a ales să faceţi parte dintre noi și să faceţi lucrarea lui Allah”, auzeau băieţii. „Dacă o să cooperaţi, vom lucra împreună. Dacă nu, e treaba voastră ce păţiţi. Noi vă vom antrena și echipa să omorâţi păgâni. Și vă avertizez –pe oricine nu respectă regulile, îl vom măcelări ca pe animale”. Aceasta a fost introducerea pe care cei mai mulţi copii au primit-o de la comandanţii lor. Cine protesta la aceste cuvinte de iniţiere era înjunghiat pe loc, după care era decapitat.

Băieţii au primit turbane și arme și au început pregătirea. Mai întâi se antrenau să tragă în saci cu nisip, iar apoi treceau la practica pe prizonieri. Oricine ezita, era bătut crunt și pus să încerce din nou. Dacă nu reușea, murea. Oricine se gândea la casă murea. Oricine încerca să lege o prietenie murea. Copiii nu puteau comunica decât prin priviri. De mâncare nu primeau decât curmale și apă. O apă tulbure, despre care credeau că e vrăjită din cauza felului ciudat în care se simţeau după ce o beau. Unul era sigur că devenise puternic ca un taur. Când s-au făcut mai mari au aflat că erau de fapt droguri și că „emirii comandanţi” umblau cu ele în buzunar de parcă erau medicamente și le luau de fiecare dată când voiau să uite ce făceau. Se chemau „Desert 200” și te făceau să poţi rezista la orice. Unul dintre tinerii răpiţi, avansat „emir”, spunea că, atunci când era mic, i se făcea rău o zi întreagă dacă vedea un om care murise, iar acum călca pe cadavre și dormea neîntors. „Sunt eu aceeași persoană?” se întreba înainte să fugă.

„Ca multe alte grupări militante, Boko Haram folosește o varietate de metode pentru a schimba identitatea unui copil răpit și pentru a rupe legătura cu casa, astfel încât chiar și gândul de a se întoarce la o viaţă normală să pară imposibil. Este vorba de o separare intelectuală și emoţională care trece de cea fizică. Pe măsură ce sporeşte participarea copilului la acte violente, gruparea îl resocializează. Antrenamentul distruge voinţa copilului și primul omor e ca un botez. Ritualul devine important. Vrăjile și magia reduc sentimentul de vină. Omorurile devin parte din normal. Cu cât mai gratuită este violenţa — violuri, sacrificii ceremoniale, mutilări, uciderea familiei sau a vecinilor — cu atât devine mai greu să te gândești că te-ai putea întoarce acasă”, scriu jurnaliștii NYTimes.

Când devine evident că te afli într-o situaţie fără soluţie și ajutorul nu vine, să asculţi ordinele este singura metodă să trăiești, să mănânci o masă caldă, chiar să încerci să fii fericit, să fii promovat și să poţi să îţi faci un prieten, să poţi să ai relaţii intime. Oare nu prin cooperarea cu ei pot să obţin singura libertate? „În timp, abilitatea copiilor de a face faţă și de a rămâne fideli identităţii civile este distrusă. Mulţi copii apelează la strategia disocierii, ceea ce înseamnă că se rup în jumătate. Văd și simt atrocităţile pe care le comit ca prin vis, iar asta le permite să stea într-o stare între fosta identitate și realitatea noii vieţi”, explică profesorul Michael Wessells.

Visul unor copii de a se întoarce acasă este complet distrus de ritualul de a se spăla pe mâini cu sângele inocenţilor, astfel că în final aceștia vor urca bucuroși pe „scara socială” a grupului, devenind la rândul lor comandanţi răpitori de copii. În alţii însă nu moare nici identitatea primară, nici speranţa că se pot întoarce acasă în ciuda păcatelor pe care le-au comis, nici chiar imaginea corectă despre Dumnezeu:

„– Nu îţi face griji. Prin harul lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, vom pleca de aici. Dumnezeu nu o să ne abandoneze în locul ăsta.

– Asta e adevărat. Cu siguranţă vom pleca, cu voia Domnului.”

În mod uimitor, aceasta este conversaţia a doi copii deveniţi ucigași, conștienţi de păcatele care le atârnă deasupra capului. Însă ei cred în har și mântuire. Și, printr-un miracol, astfel sute de copii capătă curaj să fugă și să ajungă acasă la familie. Din păcate, pot fi oricând prinși de Boko Haram, de trupele nigeriene sau de forţele guvernamentale sau pot fi ostracizaţi în localitatea din care provin. Din aceste considerente, identitatea lor este protejată în media și de multe ori aceștia sunt luaţi din sânul familiei și introduși în programe de recuperare, unde sunt protejaţi și primesc ajutor psihologic. Întoarcerea acasă rămâne de prea multe ori un vis nerealizat.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.