De mulţi ani, o tradiţie a libertăţii de exprimare este instituită în Marea Britanie, la Londra, în Hyde Park: prin lege, de la o tribună special amenajată, orice cetăţean e liber să-și comunice deschis opiniile în faţa auditoriului întâmplător, oricât de refractare sau virulente, cu privire la orice chestiuni de interes public.

Aceasta se întâmplă tocmai pentru că un regim democratic permite discursurile și mesajele publice critice, violente, ofensatoare și nu consideră că ele deranjează până la a se impune măsuri coercitive legale împotriva lor. Aceasta este, de ani la rând, și atitudinea permisivă a societăţii franceze faţă de publicaţia ce deranjează și ofensează pe mulţi oameni din întreaga lume – Charlie Hebdo. Și, în efortul de a înţelege cât mai bine situaţia de la Paris, această permisivitate trebuie discutată din perspectiva interconectării firești a libertăţilor democratice, precum și din perspectiva raportului lor cu responsabilitatea.

Libertatea de conștiinţă – sora geamănă a libertăţii de exprimare

În spaţiul public românesc de după 1989, mai ales în primii ani șovăielnici pe drumul către un regim democratic, se discuta frecvent despre modul în care ar trebui înţeleasă libertatea recent câștigată. Se făcea util distincţie între libertate și libertinism; libertatea vine la pachet cu responsabilitatea, pe când libertinismul e iresponsabil, e echivalent cu „legea bunului plac” și atrage anomia (lipsa oricăror reguli) și haosul social. Responsabilitatea presupune să fii conștient de consecinţele alegerilor și faptelor tale libere și să ţi le asumi. Ea mai cere și să respecţi regulile care ocrotesc libertatea ta și a celorlalţi; așa cum se cere să respecţi regulile de circulaţie, tocmai pentru a fi liber să te deplasezi și a ocroti libertatea celorlalţi de a se deplasa.

Dificultăţile apar mai ales în acea zonă a libertăţii care nu este și nu poate fi reglementată prin legi juridice; zona încetăţenită prin legile nescrise ale moralei. Aici, unii aleg să adopte morala comună, alţii o eludează sau o resping. Iar repercusiunile asupra celor recalcitranţi pot fi oprobriul public, izolarea socială, contestarea autorităţii sau demnităţii lor cetăţenești ori umane, în diverse contexte și grade de intensitate.

Cu cât este mai democratică o societate, cu atât este mai tolerantă la astfel de fenomene și la membrii ei recalcitranţi, iar morala este mai laxă. Aceștia pot alege să ignore reacţia morală a semenilor, atâta vreme cât legea nu le amendează în vreun fel comportamentul. Aici, totul este la latitudinea conștiinţei fiecăruia. Desigur, nu toţi au aceeași luciditate în evaluarea situaţiilor și nu-și asumă la fel responsabilitatea pentru propriile fapte. Conștiinţa fiecăruia îi dictează atitudinile și reacţiile, iar unii, la extremă, aleg chiar să se „elibereze” de propria conștiinţă, câtă vreme ea nu-i afectează sau nu se aplică.

Într-o comunitate sănătoasă din punct de vedere moral și civic, aceștia sunt, totuși, excepţii de la regulă. De obicei, cine uzează de libertatea de expresie în spaţiul public o corelează implicit cu libertatea de conștiinţă. Iar conștiinţa presupune și responsabilitatea pentru acţiunile și opiniile tale. În sensul de a spune ce gândești, dar și de a gândi ce spui. Atunci când cele două libertăţi nu sunt într-o înrudire dezirabilă, avem de-a face cu derapaje. Fie se uzează nereflectat doar de libertatea de exprimare și se ajunge la manifestări iraţionale, mesaje iresponsabile, proferarea de injurii ori discursuri sterile, fie, când e afectată libertatea de exprimare, se ajunge la cenzură, diluarea mesajului critic, denaturarea sau „îmblânzirea” opiniilor contondente ori la pur conformism.

Influentul filosof englez liberal John Stuart Mill (1806-1873) scria despre libertatea de expresie că, „fiind aproape la fel de importantă ca libertatea de gândire și sprijinindu-se, în mare parte, pe aceleași temeiuri, ea este practic inseparabilă de aceasta din urmă”[1].

Libertatea de conștiinţă este, conform unei definiţii de dicţionar, libertatea de a avea o gândire și opinii, inclusiv convingeri religioase, neîngrădite în vreun fel. În orice constituţie democratică, aceasta este „garantată și ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă și de respect reciproc”[2]. Se poate observa aici cum apar elementele de morală în cadrul unei prescripţii juridice – valorile toleranţei și respectului reciproc. Aceasta întrucât orice corpus de legi se fundamentează, în cele din urmă, pe o morală, iar în interpretarea lor, judecătorul apelează la morala societăţii de apartenenţă.

Libertatea de acţiune și coerciţia legitimă

Libertatea de acţiune vizează punerea în aplicare de către indivizi, în mod neîngrădit, a intenţiilor, a dorinţelor, a iniţiativelor lor, exprimate sau nu public.

Totuși, în filosofia politică, este perenă problema echilibrului dintre libertatea individului și necesitatea intervenţiei coercitive a societăţii, a statului, prin reglementările sale, atunci când trebuie să-l oprească pe individ de la a abuza de ea și a afecta libertatea semenilor. Doar atunci coerciţia este legitimă. Este vizat aici și raportul dintre libertatea de exprimare și libertatea de acţiune. John Stuart Mill spunea: „Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a-ţi urmări binele propriu, în felul tău propriu, atâta timp cât nu încerci să lipsești pe alţii de binele lor sau să-i împiedici să și-l dobândească.”[3] Este ceea ce găsim și în formularea „regulii de aur” morale, care marchează limitele libertăţii tale acolo unde începe libertatea celorlalţi; în limbaj popular, într-o formulare negativă, sună așa: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”

Dicţionarul politic precizează că „societatea, în virtutea acestei constrângeri legitime, va putea interveni ori de câte ori libertatea individuală este afectată de acţiunile altuia. Frontiera dintre sfera de acţiune a individului și intervenţia statului depinde, în mare măsură, și de educaţia democratică a cetăţenilor, care știu sau nu știu să se comporte astfel încât să devină inutilă intervenţia statului”[4]. De pildă, există legi care pedepsesc poluarea sonoră, dar depinde de educaţia și de conștiinţa cetăţenilor să nu se ajungă la asemenea situaţii deranjante. În schimb, a claxona agresiv în trafic și a înjura nu intră sub incidenţa unei legi, dar depinde tot de conștiinţa și de educaţia fiecăruia să evite acest comportament.

În privinţa stilului publicaţiei Charlie Hebdo, se poate spune că, deși este extrem de ofensator pentru multe publicuri, nu iese din limitele libertăţii de expresie; dar dovedește mai puţină conștiinţă și preocupare morală și, așa cum însuși subtitlul publicaţiei o anunţă, iresponsabilitate[5]. Să nu uităm că acest tip de publicaţie este o raritate în presa occidentală, iar multe altele nu aprobă și nu adoptă stilul său, nici modul său moral de a înţelege libertatea de expresie.

Cât de diferite pot fi setările noastre morale?

În privinţa formării și asimilării unei morale de către membrii unei comunităţi, aceasta ţine, în mare, de cultura de apartenenţă și de epoca istorică. În interiorul lor, avem de-a face cu paradigme de gândire diferite, în funcţie de valorile, idealurile, principiile și normele adoptate de comunităţi diferite.

Schimburile culturale și „traducerile” dintr-o paradigmă în alta sunt mai ușoare sau mai dificile – iar uneori imposibile – în funcţie de prăpastia sau apropierea dintre elementele împărtășite. De pildă, despre paradigma de gândire a intelectualilor din ţările blocului socialist, de până în 1989, există gânditori care susţin că ea nu poate fi înţeleasă cu adevărat de către intelectualii ţărilor occidentale, că viziunile asupra lumii și vieţii, valorile și atitudinile sunt prea diferite[6].

Imposibilitatea traducerii interculturale a codurilor morale apare atunci când avem de-a face nu doar cu societăţi diferite, ci și cu rase sau etnii diferite, cu ţări de pe continente diferite și cu tradiţii, religii și regimuri politice diferite, iar perioada de contact între culturi este mică (de câţiva ani).

Din păcate, acesta este și cazul culturii occidentale confruntată cu afluxul mare de conlocuitori musulmani, într-un timp scurt. Cine mai face astăzi apel la zicala: „Când ești la Roma, trebuie să te porţi ca romanii” dovedește ignoranţă cu privire la profunzimea antropologică a situaţiei de viaţă create și a ciocnirii dintre culturi cât se poate de diferite. Nu îi poţi pretinde unui refugiat islamic dintr-o ţară aruncată în haos să devină rapid un bun cetăţean european. Nici chiar dacă valorile în numele cărora ţara sa e acum în haos sunt cele ale democraţiei occidentale. Nu te poţi aștepta, în mod realist, nici ca un muncitor turc din Germania să devină german prin simpla obţinere a noii cetăţenii. Dacă o familie adoptă un copil, nu ar fi de așteptat ca acel copil să vădească asemănări fizice cu părinţii adoptivi, chiar dacă, prin educaţie, ar asimila mult din felul lor de a fi.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că anumite graniţe nu pot fi trecute, anumite piedici nu pot fi depășite. Dincolo de raza de acţiune a legilor, morala diferită a două comunităţi care se ciocnesc va genera conflicte. Aceasta pentru că rădăcinile mentalităţilor lor sunt diferite și schimbările de mentalitate presupun perioade lungi de timp și interacţiune benefică. Altfel, sub nivelul superficial al respectării legii, oricând pot izbucni confruntări, de la injurii adresate pe stradă unor necunoscuţi, la strategii de discriminare mascată sau izolare la periferia societăţii. Iar sub acoperirea forţei iraţionale a maselor, dintr-un miting de protest se poate ajunge și la încălcarea legii, la incendieri de ambasade și devastări de locuinţe și școli sau chiar la revolte populare și revoluţii.

Soluţii de compromis

În legătură cu tragicul atentat asupra jurnaliștilor de la Charlie Hebdo, s-ar cuveni să lărgim cadrul de analiză la nivelul responsabilităţii comunicaţionale și al culturilor care au intrat în conflict.

Mesajul implicit al expresiei de solidarizare cu victimele – „Eu sunt Charlie”[7] – vine în numele dreptului și libertăţii de exprimare și ca o modalitate simbolică de afirmare și de apărare a acestor valori democratice, de sorginte occidentală. Se mai transmite prin aceasta că libertatea de exprimare nu e totuna cu cea de acţiune și că prima nu poate fi afectată prin a doua – așa cum s-a întâmplat cu acţiunea atacatorilor; adică nu e admisibil să se reacţioneze cu arme împotriva unor desene.

Mesajul implicit al expresiei apărute ca replică la prima – „Eu nu sunt Charlie – vine în numele responsabilităţii care ar trebui să însoţească libertatea de expresie, mai ales în spaţiul public. Au fost voci care au susţinut că desenele caricaturiștilor francezi uciși conţineau un limbaj al urii, al defăimării, incitare la rasism, așadar erau iresponsabile, lezând valori ale altor culturi și religii.

Faptul că multe publicaţii din ţările democratice au refuzat să reproducă desenele din Charlie Hebdo pe motiv că nu vor să ofenseze alte culturi și religii arată că vocea dominantă din mass-media, la nivel internaţional, este una a responsabilităţii comunicaţionale[8]. Așadar nu este nevoie să te identifici cu stilul și cu morala îndoielnică ale lui Charlie pentru a condamna intransigent violenţa și crima. Pe de altă parte, aperi până la capăt chiar și dreptul de a ofensa, întrucât ofensa nu îngrădește libertatea celor ofensaţi, deci nu depășește limitele libertăţii de exprimare.

În schimb, dacă te hotărăști să condamni violenţa și crima identificându-te cu stilul și abordarea celor de la Charlie, înseamnă să te plasezi pe o poziţie extremistă din perspectiva responsabilităţii comunicaţionale. E greu să condamni un tip de extremism prin afirmarea altuia. În fapt, ce s-ar întâmpla dacă declaraţia simbolică de solidarizare cu Charlie s-ar traduce prin adoptarea generală a stilului și a moralei caricaturiștilor francezi? Atunci acest extremism ar arunca în aer însăși democraţia protectoare a tuturor libertăţilor menţionate, inclusiv a extremelor. Numai faptul că Charlie este o raritate, o excepţie, face ca eșafodajul democratic să rămână în picioare, iar responsabilitatea să prevaleze, în beneficiul tuturor. Orice radicalizare ar duce, în timp, la schimbarea naturii fenomenului împins la extreme, pentru că radicalizarea apelează la reacţii emoţionale, nu la conștiinţă, nu la luciditate, nu la responsabilitate.

Soluţia pare să ţină de logica lui „nici – nici”, de o atitudine sanogenă, tranșantă, cea mai firească, cea mai la îndemână, care depinde numai de conștiinţa fiecăruia: aceea de a-și aplica o autocenzură ca formă de responsabilitate comunicaţională, atunci când se pronunţă în spaţiul public. Tocmai pentru că experienţa democratică ne îndeamnă la asta, – la a evalua consecinţele, asupra noastră și asupra altora, ale spuselor și faptelor noastre; ale cuvintelor folosite, ale gesturilor, atitudinilor, opiniilor asumate, ale implicaţiilor și sugestiilor lor. Aceasta dacă suntem animaţi de bune intenţii și ne respectăm semenii. Să ne amintim că toleranţa și respectul reciproc sunt prevăzute chiar în definirea libertăţii de conștiinţă.

Desigur, autocenzura nu trebuie să ajungă până la situaţia de a te teme să-ţi mai exprimi opiniile, căci aceasta ar însemna clătinarea democraţiei. Nu înseamnă nici să te abţii de la a te pronunţa în problemele pe care le consideri relevante, ci să fii atent și la modul în care te pronunţi.

Însă constituie bunuri câștigate civilitatea noastră democratică, morala noastră tolerantă, dar prezentă, respectul pentru opiniile și convingerile diferite. Și ar fi un mare pas înapoi, spre „barbaria” pe care o identificăm doar la alţii, dacă am renunţa la acestea; de pildă, dacă ne-am exprima după bunul plac, conștienţi, dar indiferenţi la lezările sau dramele pe care le producem. Atunci, în numele cărui principiu am pretinde să fim respectaţi sau toleraţi, la rândul nostru? Nu ar fi aceasta încălcarea regulii de aur: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face? Această regulă este pilonul moralei minimale ce face posibilă convieţuirea indivizilor într-o colectivitate. Dacă se întâmplă să avem o colectivitate cu standarde democratice, vor fi acceptate sau tolerate și extreme, dar acestea nu pot fi decât rarităţi, excepţii. Încălcarea generalizată a acestei reguli, chiar păstrându-se legislaţia, ar vicia mediul social până la insuportabil.

La urma urmei, se pare că, dacă abordăm aceste aspecte ale libertăţii și ale responsabilităţii cu onestitate, cu o privire limpede, ele se dovedesc a fi mai accesibile decât credeam. Poate pentru că ţin de bunul-simţ, iar acesta se află în dotarea celor mai mulţi dintre noi, dacă am beneficiat de o minimă educaţie. Numai încălcarea bunului-simţ și a măsurilor intuitive ce decurg din acest GPS natural al conștiinţei poate să complice lucrurile până la dimensiuni catastrofale.

Footnotes
[1]John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, București, 1994.
[2]Sergiu Tămaș, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei și cultura civică, Editura Academiei Române, București, 1993.
[3]„John Stuart Mill, op. cit., p. 21.”
[4]„Sergiu Tămaș, op. cit., p. 153”.
[5]„Subtitlul este «Journal irresponsable» (publicaţie iresponsabilă). ”.
[6]„Vezi Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, București, Humanitas, 2008”.
[7]„Je suis Charlie, fr. ”.
[8]„«Nu vom publica aceste caricaturi în nicio circumstanţă. Ideea de a insulta zeci de milioane de musulmani, mai degrabă decât a descrie ceva în cuvinte, este inacceptabilă.», Bill Marimow, redactor-șef Philadelphia Inquirer, în «De ce au fost cenzurate cariaturile din Charlie Hebdo în principalele ziare din Marea Britanie și SUA», 8 ian. 2015, hotnews.ro”.

Note

Mill, John Stuart, Despre libertate, Humanitas, București, 1994.
Tămaș, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei și cultura civică, Editura Academiei Române, București, 1993.
„John Stuart Mill, op. cit., p. 21.”
„Sergiu Tămaș, op. cit., p. 153”.
„Subtitlul este «Journal irresponsable» (publicaţie iresponsabilă). ”.
„Vezi Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, București, Humanitas, 2008”.
„Je suis Charlie, fr. ”.
„«Nu vom publica aceste caricaturi în nicio circumstanţă. Ideea de a insulta zeci de milioane de musulmani, mai degrabă decât a descrie ceva în cuvinte, este inacceptabilă.», Bill Marimow, redactor-șef Philadelphia Inquirer, în «De ce au fost cenzurate cariaturile din Charlie Hebdo în principalele ziare din Marea Britanie și SUA», 8 ian. 2015, hotnews.ro”.
SURSĂ:Semnele timpului, februarie 2015, ediția tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.