După Brexit și victoria lui Donald Trump, Europa trăiește cu sabia lui Damocles deasupra capului, așteptând evenimentul care va rupe firul. Să fie alegerile din Austria? Sau voturile din Italia?

Frica de contagiune este răspândită peste tot prin presă. Și, pe de-o parte, este de înţeles, dacă ne gândim că valul populist care a câștigat victorii decisive în Marea Britanie și Statele Unite este unul bazat pe sentimente, nu pe raţiune, și nu pe orice sentimente, ci pe cele care s-au demonstrat mereu în istorie a fi cel mai ușor de influenţat. O privire a presei de la New York către ascensiunea partidelor extremiste în peisajele politice europene, în ţări precum Germania, Franţa, Olanda, Grecia, Ungaria, Suedia, Austria și Slovacia, poate căpăta accente apocaliptice sau poate rămâne o ilustrare realistă a unei probleme la care ar trebui să fim atenţi. Depinde de cine privește și la ce se uită. Același lucru se repetă la fiecare eveniment politic major. De data aceasta avem chiar două peisaje pe care suntem invitaţi să le analizăm, unul din Italia și unul din Austria.

Panică în Italia

Poate că aţi auzit că în Italia s-a organizat un referendum, că italienii au votat „NU”, în consecinţă premierul Matteo Renzi și-a anunţat demisia, iar moneda euro a scăzut la cel mai mic nivel din ultimele 20 de luni, după ce pieţele bursiere asiatice au trăit un moment de „șoc și groază” la anunţarea rezultatelor și, mai apoi, la anunţul premierului. După întărirea dolarului și scăderea monedei unice, este posibil ca cele două valute să ajungă în curând la paritate, a declarat Yannick Naud, de la Banque Audi, din Geneva. Acesta ar fi primul semn că italienii mai bine ar fi votat „DA” la referendum. Al doilea semn ar fi că acum toate partidele extremiste din opoziţie sărbătoresc. Situaţia este însă puţin mai complicată de atât.

În prezent, Renzi nu are cea mai curată imagine în Italia. El nu a ajuns la putere în mod democratic, ci fiind propulsat de propriul partid, care a pus presiune pe fostul premier, Enrico Letta (aparţinând tot Partidului Democrat) să își dea demisia în favoarea tânărului Renzi (noul conducător al partidului), un adept al reformelor și un reprezentant al unei dorite schimbări între generaţii. Renzi spusese despre Letta că nu fusese intenţia lui să „îl aducă la judecată”, dar că a treia economie a zonei euro avea nevoie urgentă de reforme. Astfel, în februarie 2014, Renzi a devenit al patrulea premier al Italiei în doar 4 ani, bucurându-se și de o popularitate și susţinere politică care le întrecea pe cele ale oricărui alt politician la vremea respectivă.

Repede, Renzi s-a apucat să-și îndeplinească promisiunile căpătând pe parcurs și porecla „demolatorul”, printre altele. Reforme în economie și pe piaţa muncii și eliminări de taxe au fost puse în aplicare pentru a simplifica aparatul administrativ, pentru a ajuta sectorul de business și a permite implementarea marilor proiecte civice și de infrastructură care erau suspendate. Unele dintre aceste decizii au avut și consecinţe nepopulare, precum desfiinţarea unui articol de lege care proteja muncitorii de concediere în mod nejustificat sau demiterea în masă a directorilor marilor companii deţinute de stat, precum Eni, Terna, Enel sau Posta Italiane, pe motiv că publicul nu ar fi avut încredere în leadershipul lor, și numirea altora în schimb. Deși reformele sale au scos Italia din recesiune, obţinând o creștere economică de 0,3% și un plus de 580.000 de locuri de muncă, nu este totuși de mirare că, atunci când a vrut să aplice și reforme constituţionale, unii l-au numit „dictator” și chiar și persoane din propriul partid și-au retras susţinerea.

Despre ce reforme este vorba? Unele care ar fi modificat cu totul felul în care se face politică în Italia: Camera Deputaţilor ar avea putere legislativă deplină și guvernul ar avea nevoie doar de votul de încredere obţinut în Cameră; Senatul și-ar pierde puterea legislativă, ar fi redus de la 350 de senatori la 100, care nu ar fi aleși prin vot direct, ci ar fi numiţi doar dintre consilieri regionali și primari și nu ar primi salariu decât pentru funcţia de consilier sau primar; Parlamentul ar fi obligat să discute propunerile legislative de iniţiativă populară; numărul minim de semnături necesare pentru demararea unui referendum abrogativ ar fi redus; pentru alegerea indirectă a președintelui ar crește cvorumul necesar validării; ar fi abolite provinciile, diviziuni teritoriale intermediare între orașe și regiuni. Pe scurt, cetăţenii italieni au fost chemaţi la urne pentru a aproba modificarea Constituţiei în sensul reducerii atribuţiilor Senatului şi a reconfigurării raportului de puteri între guvernul central şi autorităţile regionale, guvernul obţinând mai multă putere. De menţionat este și faptul că încercarea de validare prin referendum a reformelor constituţionale a venit abia după ce Renzi nu a reușit să obţină majoritatea parlamentară de două treimi, necesară pentru ca agenda sa să fie implementată fără referendum, conform Hotnews. Propunerile de modificare a Constituţiei au fost extrem de controversate și au cauzat dezbaterile aprinse care au divizat în ultimele luni scena politică italiană. „O reformă imperfectă este mai bună decât nicio reformă”, susţinea Renzi și cei care deplângeau starea morbidă în care a ajuns sistemul politic italian. Opoziţia însă s-a temut să dea o putere atât de mare guvernului și se pare că italienii de rând au fost de aceeași părere. Prezenţa la urne a fost de 68,4%, iar rezultatul a fost, după cum admite și Renzi, „deosebit de clar”: 59,5% anti-reforme și 40,5% pro-reforme.

Părerile sunt, ca de obicei, la extreme. Opoziţia sărbătorește „victoria democraţiei”, în timp ce alţii deplâng „rezistenţa la schimbare, conservatorismul inerent al Italiei”. Desigur, rezultatul este riscant, fiindcă după demisia lui Renzi va urma un inevitabil blocaj politic sau alegeri anticipate, ceea ce ar putea afecta sănătatea șubredă a băncilor italiene și echilibrul fin prin care Uniunea Europeană mai funcţionează. Unii văd însă în acest vot un ecou al protestelor anti-establishment care au dus la Brexit și la victoria lui Donald Trump. Nu este clar cine îi va urma lui Renzi la guvernare, iar gândul că acesta a fost un vot anti-establishment care ar putea aduce la putere partidul antisistem Mișcarea 5 Stele, al doilea cel mai mare partid actual și cel mai popular, sperie pieţele. Ba chiar deja se vorbește în presă despre ideea ieșirii Italiei din zona euro, ceea ce ar declanșa o criză la nivelul întregii Uniuni Europene, dat fiind că Italia este a treia economie a zonei euro. Eșecul referendumului poate fi însă și intrepretat ca eșecul personal al unui lider politic devenit extrem în eforturile sale de a însănătoși statul. Având în vedere că Renzi anunţase deja că își dă demisia dacă referendumul nu iese pozitiv, se prea poate ca oamenii să îi fi votat efectiv demisia și mai puţin o lungă serie de propuneri legislative.

Victoria raţiunii în Austria

Totul este încă bine, fiindcă ne-a salvat Austria! Chiar așa. „Austria salvează lumea”, notează ironic diplomatul Wolfgang Petritsch, biograf al fostului cancelar austriac Bruno Kreisky, după ce austriecii au respins varianta unui extremist pentru poziţia, mai mult onorifică, de șef al statului. Este al doilea sufragiu după ce primul a fost anulat de Curtea Supremă fiindcă diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost aproape inexistentă. Liderul Partidului Verde, Alexander Van der Bellen, câștigase atunci cu un plus de 30.000 de voturi. Acum a câștigat cu un avans de peste 7 procente. Austria, și Europa odată cu ea, poate răsufla ușurată. „Austria evită astfel să devină statul care oferă primul lider de extremă dreapta după sfârşitul cel de-al Doilea Război Mondial în Europa”, scrie RFI. Ceea ce nu este puţin lucru în circumstanţele actuale. Van der Bellen a spus că rezultatele arată un vot pentru o Austrie „proeuropeană, bazată pe libertate, egalitate și solidaritate”. Liderii europeni s-au grăbit să se alinieze acestei concluzii, vicecancelarul german, Sigmar Gabriel, anunţând „o victorie clară a raţiunii împotriva populismului de dreapta”. Victoria este însă clară doar pentru cei care vor să facă abstracţie de ceea ce s-a întâmplat la sufragiul anterior și de cei aproape 47% dintre austrieci care în al doilea tur au votat „împotriva raţiunii”. Dacă se iau și aceste lucruri în calcul, Austria pare o naţiune la fel de divizată ca Statele Unite sau ca Marea Britanie în ce privește politica viitorului.

Prin respingerea unui candidat de extremă dreapta pentru președinţie, austriecii au arătat limitările vântului care suflă din direcţia lui Donald Trump spre un continent unde politicile extreme au dus la catastrofe”, scrie NYTimes. Adică votul din Italia ar indica faptul că nu există niciun fel de limitări la efectul de contagiune al populismului și, în consecinţă, ar trebui să începem să ne panicăm, dar votul din Austria ar indica tocmai că există limitări la efectul de contagiune al populismului și, în consecinţă, ar trebui să ne mai liniștim odată. Poate cel mai corect ar fi să admitem că nici Italia și nici Austria nu pot servi drept eșantioane în această privinţă și că, după cum admite și NYTimes, Europa mai are în faţă evenimente politice mai mari, precum alegerile care urmează în Franţa și în Germania, și care vor defini politica europeană până la sfârșitului deceniului. Pentru moment, ministrul de finanţe german pare să fi adoptat o poziţie corectă, subliniind în mod foarte subtil puterea diverșilor actori nenumiţi (presă, lideri politici, lideri de comunităţi, investitori etc.) de a fabrica crize înainte ca ele să existe. „Cred că ar trebui să admitem rezultatul cu o doză de calm. Italienii au decis și trebuie să respectăm asta… Nu este cazul să vorbim despre o criză euro și în niciun caz nu este cazul să inventăm una”, a declarat Wolfgang Schaeuble.