Se caută cu disperare „un suflet pentru Europa”

76

Zilele trecute, Berlinul a fost gazda conferinţei „Un suflet pentru Europa", organizată de Coaliţia Culturală pentru Europa Cetăţenilor, sub patronajul direct al Parlamentului European. A fost o ocazie în care conducătorii Europei s-au întâlnit cu artiști, regizori, intelectuali, pentru a găsi fundamentul „sufletului european", la timp pentru alegerile europarlamentare din luna mai.

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de când „bătrânul continent” a intrat în Primul Război Mondial și 10 ani de la prima iniţiativă „Un suflet pentru Europa”. Totodată este primul an în istoria Uniunii Europene când grupurile politice care formează Parlamentul European vor putea vota candidaţi supranaţionali pentru postul de președinte al Comisiei Europene. Această serie de coincidenţe se pare că i-ar fi convins pe organizatorii evenimentului că înainte de alegeri, reprezentanţii partidelor politice trebuie să își expună viziunile despre viitorul Europei în faţa artiștilor și intelectualilor.

Se pare că proiectul cultural este o idee mai veche a actualului președinte al CE, Jose Manuel Barroso, care ar fi însărcinat un comitet de artiști să expună într-un raport de patru pagini cum ar putea cultura să contracareze valurile de populism și euroscepticism ce ameninţă integritatea Uniunii Europene și mai ales visul unei Europe unite.

O Europă prea rece

Uniunea Europeană are de ceva timp probleme la capitolul de imagine, iar regizorul german Win Wenders spune că problema contă în faptul că nu mai inspiră oamenii să aibă visuri mari: „Europa transmite răceală, administraţie, nu visul meu din copilărie la o Europă unită”, citează EuObserver. Uniunea Europeană a început cu o uniune fiscală, dar nu mai este de ajuns.

Jose Manuel Barroso, împreună cu trei candidaţi de top pentru poziţia sa, Jean-Claude Juncker, Martin Schulz și Guy Verhofstadt, dar și alţi politicieni, printre care Angela Merkel, au dezbătut împreună cu regizori, organizatori de festivale artistice și scriitori, cum s-ar putea găsi „un suflet pentru Europa”.

Euroscepticismul însă a pătruns chiar și în acest loc, care se dorea a fi tocmai opusul. Scriitorul ungar Gyorgy Konrad a spus că a venit la conferinţă pregătit cu autoironie, pentru că, spune el: „Europa are multe povești, multe suflete. Să găsești sau să proclami unul singur este o himeră.”

Politicienii au fost mai diplomaţi decât Konrad, dar și-au exprimat și ei scepticismul legat de acest efort. Angela Merkel, una dintre „visătoarele” de top ale UE, se întreba dacă oamenii de rând chiar au nevoie de o nouă „poveste mare” despre Europa sau dacă, mai degrabă, au nevoie să fie ascultaţi de politicieni, să vorbească despre experienţele lor.

Jean-Claude Juncker, care este candidatul partidelor de centru-dreapta și care a prezidat peste întâlnirile cu miniștri de externe pe durata crizei euro, spune că marea problemă este că europenii nu se cunosc între ei: „Ce știe Berlinul despre Laponia?”, se întreba el.

Iar Schulz, care este candidatul de top din partea social-democraţilor, a spus că tot criticismul este justificat: „Nu putem să declarăm că am salvat băncile și să lăsăm jumătate din populaţie în șomaj. Bineînţeles că atunci, chiar și cei mai pro-Europa devin sceptici.”

O veche neîmplinire

„Dacă vrem să construim o uniune de solidaritate de durată, avem nevoie să investim, de asemenea, în identitatea europeană. Avem nevoie să înţelegem istoria ca istorie europeană, şi nu doar ca o compilaţie de istorii naţionale”, spunea în 2012 Klaus Welle, secretarul general al Parlamentului European la Centrul pentru Studii Politice Europene. Însă tot în 2012, premierul de atunci al Italiei, Mario Monti, declara că „tensiunile din ultimii ani din zona euro încep să ducă către disoluţia psihologică a Europei”.

Cum se poate deci obţine o identitate europeană, un suflet european, când vorbim despre disoluţie psihologică? Nu se poate și există motive serioase care indică că nu s-ar putea nici în cele mai bune circumstanţe.

Referindu-se la Germania sa natală, Welle a remarcat faptul că oamenii vorbesc despre ţară de parcă a existat dintotdeauna. Dar statul modern german a fost creat în 1871. Înainte de aceasta a fost Confederaţia Germană, care a inclus, de asemenea, Prusia şi Austria. Ceea ce sugerează Well este ca fiecare ţară să își împartă pe bucăţi strămoșești identitatea naţională, pe care să le celebreze ca atare, ca parte din marele tot istoric european. Asta ar fi problematic pentru anumite ţări, de exemplu cele din fostul bloc sovietic, deoarece Rusia nu face parte din UE, deci nici din „identitatea europeană”.

În același timp, această împărţire strămoșească poate să meargă chiar până la fundaţia culturii europene, pusă de către greci, întărită de către romani, stabilizată de creştinism, reformată şi modernizată prin Renascentism şi Reformă şi globalizată de către imperiile europene succesive între secolele XVI-lea şi XX-lea.

Iar în realitate s-a dovedit că istoriile și culturile diferite, deși trăiesc laolaltă, au un grad limitat de absorbţie și acceptare unele faţă de altele. Nu de mult Nicolas Sarkozy și Angela Merkel declarau că în ţările pe care le conduceau multiculturalismul a eșuat în lupta cu prejudecăţile și stereotipiile umane.

De ce se insistă atunci atât de mult în această privinţă? „Ce este un suflet pentru Europa? Nu pot să dau un răspuns simplu, coerent. Ce vor oamenii este ideea de a dărâma bariere, fie ele politice, cultrale sau lingvistice”, mai spune Schulz. Iar ca și Barosso, și Merkel înaintea lui, notează că în Ucraina oamenii de rând au murit cu steagul UE în mână, ceea ce arată că Europa rămâne încă o inspiraţie. Doar poate o inspiraţie mai mult pentru cei din afara ei decât pentru cei din „club”.