Suntem gata să renunţăm din nou la democraţie?

559

Globalizarea a venit la pachet cu ideea că democraţia este antidotul pentru toate relele și soluţia pentru toate conflictele. Naţiunile vestice au servit drept exemple și este lesne de înţeles de ce. Dar numai pentru o vreme. Pentru că astăzi ne vine puţin mai greu să înţelegem de ce.

Da, în general, democraţiile se angajează rareori în conflicte cu alte democraţii și nu experimentează război civil acasă. Acolo unde oamenii își pot alege guvernanţii există o valvă de siguranţă care eliberează presiunea socială înainte să devină conflict deschis. Astfel, regimurile nepopulare sunt îndepărtate fără violenţă.

Cu toate astea, visul la democraţie a dus la primăvara arabă, care ulterior s-a transformat într-o lungă iarnă pentru Orientul Mijlociu. În toată lumea, SUA, Europa, Orientul Mijlociu, Asia, eșecul în a repune economia globală pe picioare, cumulat cu lipsa oportunităţilor pentru tineri, a alimentat extremismul politic și religios și a scos la suprafaţă resentimente faţă de Vest și democraţie. Astăzi modelul democratic este din ce în ce mai greu de promovat și exportat.

Eșecul democraţiei

George Bush și Tony Blair insistau că democraţia este o „aspiraţie universală”, însă ultimii ani au demostrat că în practică ea se supune culturii locale.

Democraţia a fost introdusă în Rusia fără să ofere o protecţie adecvată drepturilor umane, pe când în Anglia secolului al XIX-lea multe dintre drepturile umane erau deja protejate, înainte de a fi adoptată ideologia așa cum este ea definită azi.

În Orientul Mijlociu, în Egipt, partidele se întrec pentru voturi, dar o victorie nu înseamnă decât oportunitatea de a strivi competiţia și a impune un anumit stil de viaţă. În acest caz democraţia pare să fie mai degrabă ceea ce ameninţă drepturile omului, în loc să le protejeze.

De la introducerea democraţiei în Africa de Sud, în 1994, puterea a fost în mâinile unui singur partid, care a devenit din ce în mai orientat spre sine. Turcia, care părea să combine cu succes islamul moderat cu democraţia, cade pradă corupţiei și autocraţiei. În Bangladesh și Thailanda partidele refuză să accepte rezultate electorale care anunţă victoria oponenţilor.

„După părerea mea, ideea că există o singură soluţie pentru toate conflictele politice și sociale din lume, și că aceasta se cheamă democraţie, se bazează pe desconsiderarea condiţiilor istorice și culturale”,

crede filosoful Roger Scruton.

Devine din ce în ce mai clar că în afara Vestului democraţia avansează numai ca să cadă la scurt timp, iar în Vest democraţia este văzută ca disfuncţională, ineficientă, îngropată în datorii.

De ce?

Globalizarea a schimbat politica la nivel naţional. Fiecare președinte a cedat putere pentru a face parte din pieţele globale și instituţiile supranaţionale și mulţi s-au găsit pe urmă în incapacitatea de a ţine promisiunile făcute electoratului. Organizaţiile internationale, precum FMI și UE, și-au extins influenţa. Deodată, ţările nu mai găsesc răspunsuri proprii la probleme, ci trebuie să aplice un set de măsuri și politici generalizate.

Asta a dus la situaţia în care oamenii cer înapoi puterea de la guvernele naţionale. Catalanii, scoţienii, veneţienii, primarii din anumite state americane, și alţii de peste tot în lume, vor independenţă pentru a se conduce singuri, local. Internetul face mai ușoară organizarea acestor eforturi, dar și agitarea spiritelor. Modul în care sunt gândite instituţiile democratice, cu schimbări la 4-5 ani, pare să devină anacronic cu realitatea, în care electoratul cere schimbări într-un ritm mult mai rapid.

Electoratul cere însă aceste schimbări cu un click pe internet sau un protest pe stradă, însă nu se implică în politică și nici măcar nu iese la vot. Cinismul, scepticismul și neîncrederea în politicieni fac imposibile schimbările pe care ei înșiși le cer, pentru că refuză să își mai dea votul.

Însă marea problemă a democraţiei este alta, este marea îngrijorare a lui Platon cu privire la acest sistem politic, și anume că cetăţenii vor trăi de pe o zi pe alta, bucurându-se de plăcerile momentului, fără să ia în considerare ce e bine pe termen lung. S-a dovedit că are dreptate. Guvernele au început să își facă un obicei din a funcţiona pe deficit, împrumutând pentru a da electoratului ce voia pe termen scurt, neglijând investiţia pe termen lung. Franţa și Italia funcţionează de 30 de ani pe un buget deficitar, scrie The Economist. Iar criza financiară nu a făcut decât să arate cât de nesustenabilă e o democraţie finanţată din împrumuturi.

Evitabil sau inevitabil

Din 2008, Uniunea Europeană a ajuns să fie reprezentantul unui sistem care presupune austeritate pentru oamenii de rând și protecţie socială pentru bănci. Asta în condiţiile în care UE a fost creată tocmai din dorinţa de a fi bastionul unui sistem care pune cetăţeanul pe primul loc.

Nu este de mirare că UE a devenit o crescătorie pentru partidele naţionaliste. Astăzi, partide fasciste, care sunt anti-imigranţi, anti-islam, anti-semitice și anti-UE, alcătuiesc un sfert dintre mandatele aleșilor europarlamentari. Alegerile recente au schimbat configuraţia politică a Parlamentului European generând un rezultat fără precedent: „Uniunea Eurosceptică”, după cum titra The Economist.

Astăzi, atât economiile avansate precum UE sau SUA (unde finanţarea oficialilor aleși din vistieriile companiilor cu interese nu este altceva decât corupţie legalizată), dar și cele din pieţele emergente (unde oligarhii domină economia și aparatul politic), par să funcţioneze în favoarea celor puţini. „Cei 1%” (cei mai bogaţi oameni dintr-o societate) este deja o frază care a trecut graniţele Statelor Unite și pare să fie lait-motivul inechităţii sociale, o problemă globală ce este pe primul loc în agenda oamenilor cu infleunţă, precum Barack Obama, papa Francisc și economistul momentului, Thomas Piketty.

Din ce în ce mai mulţi analiști atrag atenţia că am mai fost pe acest drum, în care democraţiile și-au pierdut legitimitatea în faţa oamenilor. Fascismul european s-a născut dintr-un climat de „rată de șomaj mare și ortodoxie economică… Când stagnarea economică din 1920 a devenit Marea Depresie, oamenii au renunţat la democraţie. Elitele din acea vreme erau mai preocupate să strângă datoriile de război, decât să aibă grijă de economie”, scrie Robert Kuttner, co-fondator al American Prospect. Banca Centrală Europeană și liderii europeni, în frunte cu Angela Merkel, pun nevoile băncilor pe primul loc și nevoile oamenilor pe ultimul loc. Precondiţiile fascismului au fost create deja, scrie Kuttner.

Economistul Nouriel Roubini, cel care a prevăzut criza imobiliară, avertizează că terenul este ideal pentru ca naţionalismul politic și economic să prindă rădăcini și să înflorească, iar asta ar trebui analizat în contextul „a ceea ce știm, din experienţă, că ar putea să urmeze”. După el, singura soluţie ar fi ca economia să își revină, prin crearea locurilor de muncă și creșterea veniturilor.