Anatomia convingerii (I). Când raţiunea ajunge doar o altă emoţie

Societăţile occidentale se mândresc cu accesul lor la informaţie. Mai ales în comparaţie cu predecesorii noștri, părem cea mai informată generaţie care a trăit vreodată pe Pământ. Paradoxal însă, cu cât avem acces la mai multe date, cu atât ne este mai greu să știm care sunt corecte și care nu.

Nu ne ajută nici faptul că momentul cultural pe care îl trăim este unul îmbibat de un vocabular psihologic care a pătruns pe nesimţite în conversaţiile pe care le avem unii cu ceilalţi și chiar în conversaţiile pe care le avem cu noi înșine. (Dacă vrei să aprofundezi acest fenomen, începe cu Philip Rieff, The Triumph of the Therapeutic). Era, desigur, nevoie ca, în vria provocată de cultura capitalistă și de arsenalul ei alienant, să încetăm să ne mai negăm nevoile profunde, să le înţelegem și să le răspundem. Însă cât de ușor și de regretabil a fost deturnată atenţia noastră sporită la emoţii într-un contaminant al altor domenii ale vieţii, în care emoţiile ar trebui să joace un rol secundar! Nu degeaba a ajuns termenul „post-adevăr” (post-truth) să fie desemnat în 2016 „cuvântul anului” de dicţionarele Oxford. Atunci când „faptele obiective sunt mai puţin influente în formarea opiniei publice decât apelurile la emoţie și la credinţe personale” vorbim de o răsturnare nefericită și păguboasă a ordinii lucrurilor. Iar ironia este că, în timp ce emoţia este ridicată la rang de judecător, trăim cu impresia că, de fapt, raţiunea este cea care este la cârmă.

Nenaturala scindare

În epoca Romantismului, emoţia a fost regină, după ce, în Iluminism, raţiunea fusese înscăunată în locul emoţiilor. Însă, ca oameni, nu putem trăi sau cu emoţia, sau cu raţiunea. Întotdeauna avem nevoie de amândouă ca să putem avansa. A o extirpa sau pe una, sau pe cealaltă din existenţa noastră ne lasă incompleţi, ne văduvește de a experimenta viaţa la potenţialul ei maxim.

Cu toate acestea, există contexte în care este de dorit ca fie emoţia, fie raţiunea să prevaleze. Nu ne-am putea imagina o nuntă în care nicio inimă să nu simtă fiorul a ceva mai mare decât viaţa, care apropie doi străini și îi face una. Dar nunta ar rămâne blocată dacă și bucătarii sau ospătarii ar fi emoţionaţi până la lacrimi de povestea de iubire a mirilor și nu și-ar putea dezlipi privirea de la ei. La fel, nu ne-am dori ca medicul neurochirurg care extirpă o tumoră cerebrală să fie zdrobit de tristeţe că trebuie să opereze pe creier un copil. Dar, dacă mama acelui copil nu ar sta încleștată pe tot parcursul operaţiei, cu respiraţia tăiată și poate rugându-se cum nu a mai făcut-o niciodată, am percepe imediat nefirescul reacţiei ei.

Sunt însă momente în care e mai dificil să stabilim ce ar trebui să prevaleze – emoţia sau raţiunea –, mai ales pentru că nu ne punem problema că, în acel cadru, ar fi necesară o alegere între cele două. De exemplu, pe internet.

Cu garda jos

Nimeni nu se întoarce obosit de la serviciu și intră pe internet setat să facă un proces de intenţie și o investigaţie poliţienească a informaţiilor care îl întâmpină online. De obicei, scrollăm relaxaţi, din inerţie, cu dorinţa de a evada din cotidian și de a ne distrage atenţia de la probleme în timp ce vedem ceva frumos, amuzant sau care ne produce o stare de bine.

De cele mai multe ori, nu suntem conștienţi de senzaţiile pe care ni le produc frânturile de date pe care le vedem: nu realizăm clar că, atunci când întâlnim o informaţie care ne confirmă convingerile, aceasta ne produce plăcere sau că, atunci când cineva ne contrazice, reflexul este să percepem o ameninţare. Însă tocmai pe aceste mecanisme sunt concepuţi algoritmii care ne construiesc un ecosistem informaţional menit să ne hrănească cu lucruri cu care deja suntem de acord, fiindcă în felul acesta vom dori să petrecem mai mult timp pe ecran. Iar atenţia noastră este moneda cel mai bine cotată din lume.

Orientaţi către confort

Parafrazându-l pe eseistul Alan Jacobs, internetul este prietenul informaţiei, dar inamicul înţelepciunii. De ce? Fiindcă informaţia disparată se cere colectată, sortată, catalogată și evaluată, iar aceste activităţi cer un efort pe care, cel mai adesea, nu suntem bucuroși sau dispuși să îl facem. Iar asta nu din lene, ci (1) din oboseala instalată din cauza suprastimulării la care ne supune abundenţa de informaţie și (2) ca urmare a predispoziţiei creierului uman de a favoriza confortul cognitiv în detrimentul adevărului obiectiv, mai ales când acest adevăr ne contrazice convingerile sau ne provoacă anxietate.

Și dacă, totuși, ne dorim să aflăm adevărul, nu doar să auzim un ecou al prejudecăţilor noastre? „Puneţi-vă centurile de siguranţă”, cum spun eroii din filmele americane, căci ceea ce urmează este o veritabilă aventură.

Coerenţa este o nevoie biologică. Creierul nostru este construit să caute predictibilitate și sens și le va căuta absolut peste tot, chiar și cu riscul de a le inventa.

„Dacă te uiţi la un perete cu diverse pete sau cu un amestec de tipuri de pietre și dacă apoi trebuie să concepi o scenă, s-ar putea să descoperi asemănarea cu diverse peisaje, înfrumuseţate de munţi, râuri, stânci, copaci, câmpii, văi largi și dealuri în diverse combinaţii. Sau ai putea să vezi lupte și siluete în mișcare sau feţe și îmbrăcăminţi neobișnuite și o infinită varietate de lucruri, pe care le poţi apoi reduce la forme complete și bine conturate.” – Leonardo da Vinci

De aceea, gândirea critică este, într-un anumit sens, nenaturală: ea presupune să renunţi la confort pentru stres, să tolerezi disonanţa cognitivă, să te împrietenești cu necunoscutul, deși tot ce e în tine cere confort, cere claritate și cere cunoaștere. Însă pentru fiecare dintre acestea trebuie să muncim. Și munca aceasta, în mare parte psihologică, ţine foarte mult de înfruntarea fără frică a îndoielii cognitive. Maturizarea intelectuală înseamnă să nu intrăm în panică atunci când nu avem certitudini, ci să ne asumăm incertitudinea ca o etapă normală a învăţării.

Despre dezvoltarea gândirii critice ca instrument pentru descoperirea adevărului avem o bază bogată de resurse. Însă chiar și cea mai ascuţită gândire critică rămâne o unealtă fără memorie dacă ne lipsește cultura. Aceasta, fiindcă gândirea critică poate depista falsul doar dacă are o bună cunoaștere a adevărului deja verificat.

Oxigenul moral al gândirii

Indiferent că vorbim despre un mesaj politic, un mesaj de sănătate publică, un mesaj religios, e nevoie să fim conștienţi că acea bucată de informaţie are la bază o anumită ideologie, adică un set de valori, de credinţe și de presupoziţii despre cum ar trebui să fie lumea. Iar aceasta, de cele mai multe ori, nu este explicită.

Ideologia este un set de valori, de credinţe și de presupoziţii despre cum ar trebui să fie lumea.

De exemplu, atunci când citim un articol care susţine reformarea aparatului de stat pentru a-l face mai eficient și mai puţin costisitor, mesajul explicit (declaraţia) este că „avem nevoie de o reformă a statului pentru a reduce birocraţia și a elimina posturile inutile din sectorul public”. Ideologia care poate sta la baza acestui mesaj poate avea rădăcini în: neoliberalism, care presupune că eficienţa economică e valoarea supremă, că statul trebuie să funcţioneze după logica pieţei; în individualism, care pune accent pe responsabilitatea individuală, nu pe solidaritate socială, și poate într-un anti-statism moderat, în care statul e văzut ca greoi, ineficient, un obstacol, nu un protector al cetăţenilor.

Articolul însă nu va prezenta reforma ca o opţiune ideologică, ci ca pe o necesitate tehnică. Altfel spus, întrebarea fundamentală, nerostită, la care articolul răspunde implicit este: „Cine are dreptul să decidă cum se administrează societatea?”.

În vârful pandemiei de COVID-19, citeam frecvent postări care spuneau: „Poartă mască! Protejează-i pe ceilalţi și arată că îţi pasă de comunitatea ta!” Mesajul explicit în acest caz era că „masca previne răspândirea virusului și protejează persoanele vulnerabile”. Iar premisele ideologice implicite includeau comunitarismul (solidarismul), care pune accent pe binele colectiv, nu pe libertatea individuală absolută; încrederea în autoritatea știinţifică, adică asumarea încrederii că instituţiile medicale și experţii sunt surse legitime de adevăr, și poate încrederea în benevolenţa statului, anume în rolul lui de a proteja sănătatea publică, prin impunerea de restricţii. În cazul postărilor de acest tip, întrebarea fundamentală la care răspund ele era: „Cât de mult ar trebui individul să se supună autorităţii colective?”.

Dacă mesajul referitor la reforma aparatului de stat nu este foarte controversat, mesajul despre mască a fost contestat virulent de adepţii unei ideologii libertariene („statul nu are dreptul să îmi spună ce să fac cu corpul meu”), chiar anti-statiste (ex.: așa-numiţii „suveraniști”). Iată așadar cum, în spatele unei simple recomandări sanitare, s-a aflat (printre altele) o tensiune ideologică între colectivism și individualism.

Ne-am gândi că în privinţa mesajelor de tip religios ar trebui să fie mai ușor. Că doar mesajele moralizatoare sunt menite nu doar să afirme, ci chiar să proclame viziunea lor despre adevăr, responsabilitate și libertate. Cu toate acestea, comunicarea religioasă, cu ramificaţiile ei care pătrund în toate sferele vieţii, este chiar mai provocator de descompus pentru a putea fi verificată. Demersul merită însă orice efort.

Comunicare copy-paste

Deși România are propriul său context cultural, în spaţiul online, în predici sau în discuţiile dintre credincioși se insinuează treptat tensiuni ideologice importate din Statele Unite ale Americii, de multe ori inclusiv cu un limbaj calchiat din engleză.

Unii se aliniază involuntar la discursuri progresiste, alţii, la conservatorism militant, uitând că ambele tabere pot deturna atenţia de la mesajul central al Evangheliei. Este o eroare moștenită de la sistemul bipartid american, care împarte realitatea în doar două tabere, fiecare convinsă că deţine adevărul. (Această confuzie persistă, deși „stânga” și „dreapta” din România susţin valori aproape inversate faţă de cele ale omoloagelor lor americane.)

În SUA, Partidul Democrat și Partidul Republican au construit, pe parcursul unor întregi decenii, două viziuni asupra lumii care par să acopere tot spectrul moral.

Democraţii pun accent pe protecţia socială, pe combaterea discriminării și pe responsabilitatea colectivă. Cred că guvernul trebuie să se implice pentru a reduce inegalităţile, iar în privinţa moralităţii personale promovează libertatea de alegere, până la individualismul radical vizibil în dezbaterile despre avort sau redefinirea familiei.

Republicanii, pe de altă parte, cred că statul ar trebui să stea departe de economie, dar să vegheze strict asupra moralităţii publice. Ei apără valorile tradiţionale, dar au tendinţa de a suspecta orice intervenţie socială ca atac la libertatea individuală. Individualismul lor, de data aceasta conservator, îi face să creadă că sărăcia este mai degrabă vina celui sărac, nu un eșec al sistemului.

În spatele acestor diferenţe se află o problemă comună: ambele ideologii absolutizează o jumătate de adevăr. Așa cum observa pastorul și teologul american Timothy Keller, niciunul dintre partidele politice nu are o ideologie suficient de cuprinzătoare încât să reflecte echilibrul etic al credinţei creștine. Sistemul bipartid, spunea el, „nu slujește bine creștinismului”, pentru că îl forţează să lase la intrare o parte din credinţă: fie etica socială, fie etica personală. Identitatea creștinului, sublinia Keller, ar trebui să fie ancorată în Hristos, nu în ideologia de partid. Nu convingerile politice trebuie să ne modeleze credinţa, ci invers. Politica nu are dreptul să definească cine suntem, fiindcă, dacă ideologia devine lentila prin care interpretăm lumea, riscăm să o transformăm în idol.

„Niciunul dintre partidele politice nu are o ideologie suficient de cuprinzătoare încât să reflecte echilibrul etic al credinţei creștine.”

Timothy Keller – Reflections on Faith and Politics

În partea a doua a acestui material vom aprofunda subiectul, explorând împreună partea cea mai fină a dezbaterii: cum se îmbracă ideologiile în haine religioase.